Adrian Andrei

Te-aș așteptat aici, tăcut, Precum ciocan pe nicovală, Rugina îl păstrează mut. Te-aș aștepta aici, plăpând, Precum făclii în pirostrii, Jăratec, fum ce se ridica-n vânt. Te-aș aștepta

Dâre pe trotuar, În linii paralele copiii se deprind în joc. O noua lege se proclamă La fiecare semn al cretei pe asfalt. Dâre pe trotuar, Asfalt încins sub roti grăbite. Vuietul se

Vădit, îmi fluieră apa ibricul. Ca un făcut de zeamă neagră Îngână roua diminetii, alt început al altui azi pe flăcări care dau să fiarbă. De freamăt, încă poartă dor, Văzduh tinzând către

înfășurat în cercuri, timpul, închipuirea aripii de zbor, își cântă valsul plutirilor spre cer și al căderilor în gol. creion cu mină neagră, valuri, dungi încrețite pe hârtie, împletesc

Se naște lună dintr-un mănunchi de vise uitate în colturi de fereastră. Păienjeniș de gânduri și de dor împânzește fasciculul care se vrea lumină. Întâietate au doar vorbele ce intră, iar cele

Ce mai rămânem când noaptea se lasă, Se stinge lumina Și spahiile vremii ne năruiesc visarea? Sunt eu, respirația și sforăitul ce îți curmă somnul, Ești tu, perna care pleacă și ușa ce

Încerc să mă înumăr: Am un job, O casă, Un pat, O mână, Un sân pe care să dorm. Încă sunt zero! Mai scormon în buzunar: Un ban, Un ceas, O frunză uscată, Un ambalaj, O firimitura să

un vierme se zbate în sufletul meu. se zbate mișelul să iasă afară, să curgă pe mâini, aripi de cioară, din palme să iasă, gheare de zmeu. se tot frământă, se zbate în cap. ochii mă dor,

din pânze uitate se scurg cocoșii. iată, ne vine timpul să plângem cu lacrimi senine! se lasă ceața peste verdețuri. cu ochii-n nutrețuri, suntem noi, oi cu apă în vene și gânduri

Simt un gol ce nu vrea să-și găsească plinul. Iubito, nu vreau să privesc luna în seara asta, mi-e teamă să nu se răstoarne peste noi și să ne strivească-n foi, și-uite așa, galbeni și goi, ne vor

ce rost mai au aceste brațe, decât să zacă, în pământ? ce scop mai au aceste buze când suflă, fără de cuvânt? ce rost mai au toții zeii sacri, a mai tuna, ce glas, mai pot, când iată, se

mi-e teamă de ieri căci iată, s-a scurs fară să lase niciun răspuns. mi-e teamă de mâine căci iată, cum vine cu-același sarcasm, cu-aceeași cruzime. mi-e teamă de voi căci iată, mai sunt, vă

eu sunt cuvântul! coaja ce o port mă apără de gândurile voastre. eu sunt cuvântul! straiul ce mă-mbracă n-are noimă, e doar coperta ce nu mă lasă să mă vărs, mi-e adăpost cât să nu fiu spulberat

noaptea nu îi dă răgaz și timpul nu îi dă tăcere. se scurg impresii pe obraz, dând glas durerilor de fiere. sorbind, cu ochii, din cafea își cerne mintea de soluții. în frunte poart-un semn

În miez de noapte Un clopot se zbate. La porțile raiului, căutând intrare, E însuși satanul cerându-și iertare. - Iartă-mă sfinte, Ce-mi ești părinte! Mi-am lepădat harul și buna

nu am să plâng, nu am să râd, să-mi sfarme soarele privirea și timpul să îmi taie fața, când voi cunoaște fericirea. nu am să plâng, nu am să râd, să-mi zboare vântul cugetarea și vremea să

privesc împrejurul odăii și simt, aș putea fi chiar eu, sau cu totul altceva... aceste semne de viață. ar putea fi umbra din lumina-ncețoșată a astrului crepuscul, jucând printre obloane, sau

ce tainic gând ascunde oare vântul, care, domol suspină sub aripa de flutur, în taina serii, plouândă de petale, suflând fragil sub trupul mic și moale? ce vis ascuns a plămădit din

cu ochii deschiși, simtind cum il mușcă, ascunsă-n desiș, gura de pușcă, răpus, la pământ, privind înspre cer, mai simte pe buze doar gustul de fier. linistea înghite bumul sonor, ochii

vibrația eternă, ce în ureche joacă, care-a născut lumina și lumile și stele și încă dănțuiește în prag apoteotic, din minți neosândite, în gânduri paralele. pe cerul nopții rece, o pânză

aici, la mii de mile depărtare găsesc că m-am uitat pe-un raft, în casa părinților. dintr-un pumn de zaruri, toate au căzut anapoda pe-o masă unde nici nu se decid sorții. un pariu pierdut,

un pas mă vâră îndărăt, un pas mă-ndeamnă să pășesc, deși aș vrea să mă întorc, nu pot acum să mă opresc. alt pas mă-ndeamnă să-ndrăznesc, deși vântu-mi spintecă chipul. mai am un pas să