Adrian Andrei

pe bărcuțe de hârtie, tot vâslind din scobitori să plutim o veșnicie, să ne îndreptăm spre nori. să umplem cerul de fidea pictând pasional cu linguri, precum artiștii de cafea atunci când se

am încetat să cred că viața e un joc și cum că timpul seacă izvorul tinereții, căci iată-ne, în apogeul vieții, ne regăsim-n-același epic loc. și nu, n-avem aripi pentru zbor și ochii noștri

cu ochii umflați de plâns, divină ești, femeie, lăsându-ți frumusețea să curgă pe obraji. cu inima sfărmată de patimi și necazuri îți amăgești tristețea zâmbind la gânduri calde. te minți

între două cete oarbe se petrece un război, iar la mijloc suntem noi. tineri cu a\' noastre păcate. ca de fiecare dată, unii\'s buni și altii\'s răi, iar la mijloc suntem noi, nici

Motto: căutând ca porcii perle în noroi am uitat puterea de-a ciopli în piatră. nu am vorbe sau simțiri despre perla din noroi, scurtă fie-i suferința pân\' se va spăla în ploi. însă

îmi pierd visarea în trezire lasând uitării o lume netrăită. lumina îmi invadează ochii, și-mi arde, din minte, viața nopții. rămân doar întrebări, frânturi de amintiri și imagini ce nu își

încă încerc să aflu ce sunt, de când pe pământ mi-a fost lăsat trupul. încă mă-ntreb cum este să mor, de ce vorbe dor și timpul cum seacă. încă visez, deși mă-ntristez când ziua se

plimbându-și pasul prin univers evită atingerea banalului uman, traiectoria sa taie orizontul și împarte nimicul în două - un nimic mai mare decât celălalt. pe cât este de indiferet pe atât

Fiare antagonice îmi sfâșie gândirea... Inima îmi este ruptă de mii de pești piranha ce se luptă pentru a apuca o bucată; Timpul m-a spart in celule Și sfarmă câte una la fiecare secundă Spre

Ce drăguțe ele, Își lasă dosurile torturate, Doar pentru a sta în brațele bicicliștilor, Se lasă udate, Doar de a le face visătorilor plăcerea de a se plimba prin ploaie, Își tocesc

Nespusele cuvinte îmi zbiară în minte blamând neânfăptuitele fapte. Ce teatru fals m-a prins a-i fi actor de primă clasă, și în ce jalnic rol am nimerit protagonist. Privirile voastre mă

au trecut încercând să traseze un contur, însă culorile s-au împrăștiat pe întreaga pagină spărgând liniile fade trasate în grabă. au construit un fond fără forme. din dorința de unitate au

vor veni plutind pe o corabie de foc, în calea lor stelele se vor preface-n super-nove. se vor prelinge pe pământ în mii și mii de raze. pământul va seca timp de patruzeci de zile. ridurile

privesc secundele cum se preling, nori negri. zadarnic răscolesc cu privirea prin pâcla timpului trecător, raza de soare a amuțit, repaosul a încetat. dute-vino, chipuri speriate rătăcesc în

Þi-am gustat buzele și erau atât de… maro, Da, un maro-albăstrui, Asemenea cafelei, cafelei cu sare, Maro-albăstrui. Și acea lacrimă, Da aceea ce udând mătasea fină S-a oprit în bărbie. Și ea

Inevitabil a plecat, Odată cu primii stropi de ploaie, S-a scurs în depărtări, așa cum apa s-a scurs în mine Șiroind apoi in lacrimi. Inevitabil m-am înfuriat pe ziua ce ne-a despărțit, Odată

Sunt visul tinereții eterne Și gândurilor mele pripite vreau să dau glas. Nu mă tem de ideea de-a greși, Din contră mă iau în piept cu orice născoceală născută spre-a-mi zdrobi aripa. Nu mă las

Ea visează, Ea zâmbește, Ea dansează, Ea gândește, Delirează Și privește…la fereastră. Ea visează nopți de vară, De rășină dulci parfumuri, Un sărut păstrat pe ceară, Ațipind ușor în

Sunt flori, nu mor, dar tot sunt flori, Nu-s garofițe și totuși sunt nemuritoare. Cresc pe pământ și stau sub soare Și se-ntristează de cerul se umple de nori. Zâmbesc și pline-s de

Cu-atâta ură am să smulg stânca ce mi-a răsărit în piept și am s-azvârl cu ea spre cer. Piei, piatră fără formă, colțurile tale înțeapă orice simțământ și muchia ta îmi zgârie gândirea. Simt

Placid, singur și tăcut, răstignit pe-un vârf de stânca, simt cum timpul îmi trece prin păr în rafale de vânt, iar înserarea mă îmbrățișează cu fiori de frig. L-am privit căzând

Râuri de corbi, mări de verdeață, un soare de gheață și norii cei orbi. Venind dinspre zare odată cu vântul, lovind pământul cu bulgări de sare, uscând tot in cale, umbrind parcă

Nu încerca, în setea ta de muritor, Să-i rupi aripa celui care vrea să zboare, Și-n nimicnicia ta, dorind să-i fii comun, Nu încerca să îi impui stagnare. Și-n teama ta de luminare Nu încerca

Dă-mi aripi, ca să am ce smulge Atunci când, de stânci, am să doresc sa îmi frâng trupul. Dă-mi aripi, ca să am ce smulge Atunci când, la pământ, voi vrea să fiu răpus de plumbul ce îmi zace-n