Adrian Andrei

Te-aș așteptat aici, tăcut, Precum ciocan pe nicovală, Rugina îl păstrează mut. Te-aș aștepta aici, plăpând, Precum făclii în pirostrii, Jăratec, fum ce se ridica-n vânt. Te-aș aștepta

au trecut încercând să traseze un contur, însă culorile s-au împrăștiat pe întreaga pagină spărgând liniile fade trasate în grabă. au construit un fond fără forme. din dorința de unitate au

Ce drăguțe ele, Își lasă dosurile torturate, Doar pentru a sta în brațele bicicliștilor, Se lasă udate, Doar de a le face visătorilor plăcerea de a se plimba prin ploaie, Își tocesc

încă încerc să aflu ce sunt, de când pe pământ mi-a fost lăsat trupul. încă mă-ntreb cum este să mor, de ce vorbe dor și timpul cum seacă. încă visez, deși mă-ntristez când ziua se

Ce mai rămânem când noaptea se lasă, Se stinge lumina Și spahiile vremii ne năruiesc visarea? Sunt eu, respirația și sforăitul ce îți curmă somnul, Ești tu, perna care pleacă și ușa ce

Inevitabil a plecat, Odată cu primii stropi de ploaie, S-a scurs în depărtări, așa cum apa s-a scurs în mine Șiroind apoi in lacrimi. Inevitabil m-am înfuriat pe ziua ce ne-a despărțit, Odată

cu ochii umflați de plâns, divină ești, femeie, lăsându-ți frumusețea să curgă pe obraji. cu inima sfărmată de patimi și necazuri îți amăgești tristețea zâmbind la gânduri calde. te minți

Sunt visul tinereții eterne Și gândurilor mele pripite vreau să dau glas. Nu mă tem de ideea de-a greși, Din contră mă iau în piept cu orice născoceală născută spre-a-mi zdrobi aripa. Nu mă las

Nu încerca, în setea ta de muritor, Să-i rupi aripa celui care vrea să zboare, Și-n nimicnicia ta, dorind să-i fii comun, Nu încerca să îi impui stagnare. Și-n teama ta de luminare Nu încerca

Nimic nu e de spus atunci când vântul tace Și-n dureroasa moarte, fruzele nu pot să cadă. Zac atârnate de o creangă, Ștreangul lor atât de sumbru. O nu, nu e zbor, Ele, de crengi stau

pe bărcuțe de hârtie, tot vâslind din scobitori să plutim o veșnicie, să ne îndreptăm spre nori. să umplem cerul de fidea pictând pasional cu linguri, precum artiștii de cafea atunci când se

plimbându-și pasul prin univers evită atingerea banalului uman, traiectoria sa taie orizontul și împarte nimicul în două - un nimic mai mare decât celălalt. pe cât este de indiferet pe atât

privesc împrejurul odăii și simt, aș putea fi chiar eu, sau cu totul altceva... aceste semne de viață. ar putea fi umbra din lumina-ncețoșată a astrului crepuscul, jucând printre obloane, sau

Simt un gol ce nu vrea să-și găsească plinul. Iubito, nu vreau să privesc luna în seara asta, mi-e teamă să nu se răstoarne peste noi și să ne strivească-n foi, și-uite așa, galbeni și goi, ne vor

Dâre pe trotuar, În linii paralele copiii se deprind în joc. O noua lege se proclamă La fiecare semn al cretei pe asfalt. Dâre pe trotuar, Asfalt încins sub roti grăbite. Vuietul se

am încetat să cred că viața e un joc și cum că timpul seacă izvorul tinereții, căci iată-ne, în apogeul vieții, ne regăsim-n-același epic loc. și nu, n-avem aripi pentru zbor și ochii noștri

între două cete oarbe se petrece un război, iar la mijloc suntem noi. tineri cu a\' noastre păcate. ca de fiecare dată, unii\'s buni și altii\'s răi, iar la mijloc suntem noi, nici

Vădit, îmi fluieră apa ibricul. Ca un făcut de zeamă neagră Îngână roua diminetii, alt început al altui azi pe flăcări care dau să fiarbă. De freamăt, încă poartă dor, Văzduh tinzând către

Motto: căutând ca porcii perle în noroi am uitat puterea de-a ciopli în piatră. nu am vorbe sau simțiri despre perla din noroi, scurtă fie-i suferința pân\' se va spăla în ploi. însă

din pânze uitate se scurg cocoșii. iată, ne vine timpul să plângem cu lacrimi senine! se lasă ceața peste verdețuri. cu ochii-n nutrețuri, suntem noi, oi cu apă în vene și gânduri

Ea visează, Ea zâmbește, Ea dansează, Ea gândește, Delirează Și privește…la fereastră. Ea visează nopți de vară, De rășină dulci parfumuri, Un sărut păstrat pe ceară, Ațipind ușor în

îmi pierd visarea în trezire lasând uitării o lume netrăită. lumina îmi invadează ochii, și-mi arde, din minte, viața nopții. rămân doar întrebări, frânturi de amintiri și imagini ce nu își

aici, la mii de mile depărtare găsesc că m-am uitat pe-un raft, în casa părinților. dintr-un pumn de zaruri, toate au căzut anapoda pe-o masă unde nici nu se decid sorții. un pariu pierdut,

Dă-mi aripi, ca să am ce smulge Atunci când, de stânci, am să doresc sa îmi frâng trupul. Dă-mi aripi, ca să am ce smulge Atunci când, la pământ, voi vrea să fiu răpus de plumbul ce îmi zace-n