Poezie
Noaptea în care ne urâm.
1 min lectură·
Mediu
Ce mai rămânem când noaptea se lasă,
Se stinge lumina
Și spahiile vremii ne năruiesc visarea?
Sunt eu, respirația și sforăitul ce îți curmă somnul,
Ești tu, perna care pleacă și ușa ce se-nchide.
Sunt eu, cu frig și teamă și tusea mea bolnavă,
Ești tu cu tremur și cu nerv,
Gândul ce împacă și gândul ce frământă.
Cine mai suntem când tăcerea nu-și are loc între noi
Însă cuvintele s-au irosit demult.
Când ochii nu caută dar se feresc?
Eu, ceașca de cafea jumăte rece și amară,
Tu, glasul și tu, chinul.
Tu, pasul, tu, plecarea,
Eu, arbore de fier ce vântul nu îndoaie dar nu curmă.
Ce mai rămâne când se scurge praful clepsidrei fără fund,
Când de întors am tot întors nimicul, dar în același loc, rămași înțepeniți,
Privim cum, nici aproape, nici m-ai departe, nu am ajuns, de-atâta timp?
Ce suntem? Oameni? Sau fiare, sau mai ce?
Nimic din ce-am crezut, nimic din ce n-am fost.
Noi, umbre, noi, amurg ce trece în neștire,
Loc lăsând nopții în care ne urâm.
001.527
0