Poezie

Spânzuratul

1 min lectură·15 august 2011

Mediu

un pas mă vâră îndărăt,

un pas mă-ndeamnă să pășesc,

deși aș vrea să mă întorc,

nu pot acum să mă opresc.

alt pas mă-ndeamnă să-ndrăznesc,

deși vântu-mi spintecă chipul.

mai am un pas să poposesc,

de nu mă va-nghiți nisipul.

și am mai fost cândva aici,

în fața arborelui sterp.

urechi ce dor și ochii mici

și mii de stânci înfipte-n piept.

cu mâna prind un trunchi uscat

și simt nimicul cum mă-neacă,

urcând cu gândul în păcat,

simt un picior cum se fereacă.

cu capu-n jos și spate drept,

vise, curgând din buzunare

și mâinile înfipte-n piept.

nu am nimic și totuși doare.

piciorul strâmb mă tine viu,

știind că totuși mai am trup,

părăsit parcă-n pustiu

mai am de-atâtea să mă rup.

cad într-un vis pierdut cu firea,

mă uit de tot ce-a fost real.

îmi mai rămâne amintirea

de ucigaș sentimental.

001.760

Adrian Andrei. “Spânzuratul.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/adrian-andrei/poezie/13987027/spanzuratul

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.