Adrian A. Agheorghesei

Eu când mă simt rotund, care-nseamnă un fel de cerc!, simt nevoia punctului. Că aşa-s eu, adică pacifist guraliv. Aş începe prin a fixa adevărul istoric: editura PIM este (sau a fost, cel puţin iniţial, când mi-am legat eu teza de licenţă) este/ era, spuneam, un centru xerox, copiere etc. Aşadar, PIM e acolo unde te duci, dai o mie de lei, scoţi o sută de broşurele, faci masă mare cu familia, amicii şi şeful de scară, şi devii poet. Ta daaaam! Asta pentru adevărul istoric! Şi ca să ne treacă greaţa, fiţele şi gingaşele grohăieli literare. Adică, să ne treacă machiajul liric! Bun!

Apoi: analfabetismul funcţional înseamnă să poţi citi, scrie, dar să nu înţelegi ceea ce citeşti, ceea ce scrii. Punctat şi asta? Punctat.

Şi-n cele din urmă: n-om fi chiar toţi atât de proşti încât să nu vedem ceea ce propui în toate "scrierile": o minciună hidoasă! Tu deţii toate temele (satul, copacii, cuvântul), tu ştii toate formele, toată prozodia, lesa versului alb, tu ai învăţat plămânii să respire. Locul textelor tale este acolo, în dreapta, jos. Doar vechimea te recomandă-n prima pagină! Atât! Şi nu aş fi intrat cu acest comentariu dacă nu îmi alimentai uimirea cu felul tău de a preda poezia. Ca o învăţătoare care dă la palmă, pune la colţ pe coji de nucă, deşi abia a-nvăţat rigla. N-ai talent, n-ai har, n-ai bun simţ (literar?) n-ai decât tupeu. Un tupeu pe care, sincer, îl invidiez! Asta e! Ura şi la gară!

Voiam (fără "r", poate-nvăţăm...", voiam să ştii asta. Poate ţi s-a mai spus, poate nu. Dar voiam s-o spun cu subiect, predicat, limpede ca o apă de izvor. Şi dacă acest comentariu te supără, înseamnă că am dreptate.

Atât.

Vă felicit pentru titlu. E aforistic, de impact! Unii l-ar putea interpeta în cheie misogină. Eu îl văd ca o revoltă masculină vizavi de supravieţuire. Oricum, un text la limită morală. Fix la graniţă!

Aş renunţa totuşi la finalul "e primăvară". Pentru că: 1. se repetă. 2. se vrea rotunjirea textului. 3. vrea conotaţii lirice, adică fix ceea ce textul încearcă să nege.

Simpatic. Clar un stil Brumaru, dar cu accente proprii. Apreciez denaturarea ideii de început de martie, o aducere ceva mai în concret, mai în prezent, mai în cotidian. Un cinism asumat care mie îmi place. Versificaţia poate fi foarte uşor îndreptată, dar poate tocmai ăsta e farmecul - o prozodie personală, mulată pe tonul textului. Simt aici o mână exersată.

Da, un text bun, greu, care, pentru mine, a devenit solubil abia la a doua citire. Are multe trimiteri filosofice, are imagini care-l susţin, are şi puţin nisip (prima unitate, explicaţiile despre vin. În poezie, vinul e pur şi simplu vin, indiferent de podgofrie, an...). E intercalare modernă cu puţin clasic, atmosferă, chiar ceva muzică. E poezie pe aici. Plăcut.

Şi de pe acest site, pun steluţa. Imi pare mai uşor să fac credit la bancă decât comentariu pe agonia. Zici că-i loz în plic - ba intră, ba nu intră, ba ma deloghează, ba se-ncarcă până... exact! până mă deloghează! Mi-a intrat în reflex să-mi salvez comentariile. O fi de bine, de rau? O fi tranziţia, iar eu oi fi grăbit? Cine ştie...

Cu excepţia "trecutului pe roşu" (păcat pe care şi eu l-am făcut), e un text aparent dur. Recitit (repet: RE-citit) îl arată aşa cum e: sensibil şi ingenios construit.
Bineînţeles că e un text bun. Dar, na, unii autori bat câmpii cu maşina, iar alţi cititori îl bat cu carul şi boi.
...
"dar a rămas o valiză din lemn
care ascunde cântece de haiduc
și țuica bunicului de la țară
iar în compartimentul ascuns
o bucată de cer pentru dus
o mână de pământ pentru întors" - aici e talent şi meşteşug. Pentru toate astea, luptă Steaua!

Preliminarii: comentariu general, nu aplicat!
Trebuie să mărturisesc că am citit ceva texte sub semnătura d-voastră - pe cele mai multe le-am lecturat accidental (unde "accidental" înseamnă că am vrut să dau click pe un text care se afla deasupra sau dedesubt).. Şi de ciudă c-am dat greşit click, m-am autoflagelat până la capăt. Aşadar:
ca să fiu cât mai succint: compuneţi scrâşnit, sunteţi obsedat de forma pe care NU o stăpâniţi nici măcar exersând-o ani în şir! (nu cred să aveţi un text fără ruperi de ritm, asonanţe, disonanţe, picioare cu fals accent, anacruze neintenţionate etc). E vădidă lipsa teoretică a versificaţiei... Şi mai vădită e lipsa deprinderii (pe calea exerciţiului, evident). Dar cel mai şi cel mai grav este că siluiţi limba română într-un hal, că până şi un pacifist ca mine simte nevoia să intervină: vă rog din tot sufletul, vă implor chiar! să nu o mai tâlhăriţi! Când aveţi chef de măcelărit, faceţi chiftele din oase de oaie! Sau daţi păianjenii cu aspiratorul, nu ştiu... Sau, şi mai bine, poate realizaţi că înaltul poeziei pe care-l propuneţi nu este totuna cu poezia înaltă. Nu vă cade bine ritmul sau măsura? Bun, înţeleg, m-am confruntat şi eu cu asta. Dar căutaţi, domnule, altă exprimare! Poezia trebuie să accepte forma limbii, nu forma poeziei să accepte limba!
La d-voastră, totul e stâlcit, tulbure, murdar... Înşiraţi stihuri "ce din coadă au să sune" cu abnegaţia cleştelui care n-a cunoscut decât cuie îndoite.
Despre tehnica interioară? În lipsa ei, este fabuloasă! Uneori, mi-aş dori să pot spune atât de puţin, în atât de mult! Dacă poezia ar fi Biblia, d-voastră aţi fi unul dintre apostoli - pentru că astfel vă comportaţi prin ceea ce scrieţi: ca un om care a tras poezia prin talpă, iar acum se chinuie s-o traducă prin gură. Tot (din ce am citit eu!) este de-o incoerenţă grobiană, o poetizare jignitoare stării cu adevărat lirică, o superioaritate hilară, un mozaic crud, o farsă păcălită doar de sine însăşi, un beci în care nu intră soarele, dar e dat mereu cu parfum. Nu ştiţi să exprimaţi! Îmi pare rău, dar nu ştiţi! Poate pentru că nu înţelegeţi ce vi se exprimă. Iar prin „a exprima” nu mă refer la premise naturale, ci (situându-ma-n context) mă refer la nivelul literar – da, literaR, cu „r”, nu cu”l”).
Cred că prima cauză a acestui tot este evidenta lipsă de lecturi. Cred. Şi narcisul. Şi călduţul loc de „poet al familiei”. Aşa cum chiar cred că asta e doar opinia mea.
Vă rog să nu vă supăraţi prea tare din cauza acestui comentariu. Simt că atunci când îl veţi reciti, peste ani şi ani, îmi veţi da dreptate şi mă veţi pomeni între filele progresului d-voastră. Eterne file! Progres pe care chiar vi-l doresc! Etern progres!
De bine!

Un lirism delicat, dar precis. Matur, scris pe soptite. Apreciez indeosebi versul Adevarului cel Bland - intotdeauna ne ajunge din spate, intotdeauna ne arata asa cum suntem, mereu ne face sa iertam prea mult unii oameni si prea putin pe noi insine. Caci oamenii incap intr-adevar in acel "rugandu-ne sa ne loveasca inca o data".
Un poem frumos, intim si discret. Si elegant.

Iulia, nu pot sa-ti arat nimic pentru ca nu ai inteles ori ai inteles gresit ce am scris eu.

Scrii kilometric, te repeti si tematic, si lexical, iar exprimarea si punctuatia iti sunt la limita pe care eu nu o (mai) trec nici macar de dragul polemicii antrenante.

Si eu am 25 + ani de scris in toate formele posibile. Si, mai ales, de citit. Si tocmai aceste fapte (impreuna cu dicteul "cantitatea nu e totuna cu calitatea") ma fac sa cred ca stiu totusi destul de putine.

In alta ordine de idei, in textul tau postat azi (sonetul) ai pus de doua ori virgula intre sub. si predicat, o data intre sub. si compl. direct, si ai un pleonasm de toata frumusetea. Asta ca sa vezi cat de generos este Bogdan, netrimitand scrierea unde ii este locul.

Poate e si acesta - vadul limbii romane - un loc de unde putem incepe. Sau sfarsi.

Exista poezie clasica, si poezie clasica in forma fixa. Un text de patru strofe avand acelasi ritm, aceeasi masura si schema a rimei NU este forma fixa. Dar poate (unde poate = nu e imperativ necesar) fi clasic. Clasicismul este un curent/ directie, pe cand forma fixa (nu fixista) inseamna sonet, glossa, rondel etc. A nu se confunda!

L.Nanu a confirmat de-a lungul anilor incat sa-si permita un format hibrid - asa cum trebuie inteles textul de mai sus,
un format pe care foarte multi autori consacrati l-au adoptat, inclusiv Stanescu.

Textul este bun.


Scuze pentru lipsa diacriticelor, tastez de pe telefon.

E stilul tău care mie îmi place - placid, imagini multae pe sens, un final foarte inspirat.
Şi tot pe stilul tău, trebuia ca titlul să fie-n engleză, şi, dacă nu un slash, măcar un "&" se impunea!
Când o să renunţi la astea, te voi citi mai des, voi comenta şi mai des. Nu că ar conta prea mult, dar na, vreau să ştii!

E un text bun, de forţă lăuntrică care se transformă-n fortă lirică, iar la mine ajung decibelii. Aş renunţa la adversativul ultimului vers ("dar"), lăsând loc şi cititorului.
E ceva aici între naturaleţe, adevăr, experienţă personală şi tehnică lirică. Poate că acel ceva este... poezie.
...

"îmi amintesc că mirosea la fel într-o zi
când cineva mă ducea în cârcă peste o apă
poate că atunci m-am molipsit
poate că doar acum miros și eu la fel
dar mi-e frică" - asta am simţit-o mai mult decât trebuia.

E frumos! Şi la fel te salut!

Mă bucur că l-am ţinut salvat, mă bucur că am tot încercat!
De bine!

(comentariu scris acum aproape o lună)
...
Cred că e un text autentic şi valoros. Are unele imagini foarte puternice: "și trage sfori ca pe niște linii de telegraf/ prin care oamenii circulă unii la alții" m-a urmărit vreo 12 ore, de la momentul citirii, până acum, când scriu. Acest vers m-a făcut să intru cu acest comentariu. Pentru că tata... sau pentru că lipsa acelor sfori m-a făcut să mă îmbolnăvesc de oameni. Dar e despre textul tău, aşa că mai zic că are şi echilibru, nu cade-n patetism. Cel puţin, nu la prima citire. Are şi sobrietatea care oferă adevăr. Şi eleganţă are. Şi tehnică.
Ce nu mi-a plăcut? Aparentul super glue al unităţilor. Poate sunt făcute în clipe diferite, poate în stări diferite, nu ştiu. Sau poate aşa le-am citit eu, acaparat fiind. Primul vers îmi pare slăbuţ – eu am citit "pernă", în loc de "poem". Poate că n-am greşit, totuşi. Dacă aş fi citit "tata scufundă capul în poem", poate nu aş mai fi continuat. Şi rămâneam mai sărac. Primul vers, deci, îmi sună preţios - se vede miza textului.
Cam asta-i. Te salut!

Comentariul l-am făcut pe noua Agonia. Steluţa o desenez de pe cea veche!

Pentru un text onest, asumat, brut şi brutal! Ca un rezumat făcut realităţii după patru zile de beţie continuă: cu promisiuni, jurăminte, noi începături... în aceleaşi prăpăstii. Poate că e prea crud, pe alocuri, prea făţiş, însă ştiu că textul face parte dintr-un ciclu (proiect), deci stilul tre' să fie unitar. Admit! Îmi place că nu sunt (cel puţin, eu nu simt) lipituri - pare text care urmează fidel starea iniţială şi conceptul general. E fluid, coerent, egal dpdv emoţional.
Ce nu-mi place? Aş scoate "breaking point". Aş căuta ceva-n română. Şi aş spune "cur", în loc de "anus" (dacă nu vrei termeni vulgari, evită construcţia, nu termenul). Şi aş mai vrea puţina (chiar puţină) culoare/ metaforă care să potenţeze denotativul.
În rest, dacă nu mai postezi pe acest site (nici nu contează cauza),, nu faci un act de răzvrătire principială, ci un defavor celor care te citesc tăcut. Plus amputarea anilor.
Scrie, postează, nu te mânia!
Cam astea!

Da. Cred c-au trecut vreo 2 săptămâni de când tot încer să spun un com. aici (îl am, e salvat, voi încerca mereu). Dacă nu merge, steluţa este pentru tăticu'! Şi pt toată expresia graţips mulată.

F frunosm Daniela! foartem foarte frumos, Sper sa citească şi altcineva,

E Ancuţa un narcisist care-şi schimbă sexul doar ca să şi-l gâdile? Nu ştiu. Poate. Scrie el cel mai bine? Posibil. Dar imrpobabil! Facem mişto de el, băgându-l la "atelier"? Facem. Să mai facem? Aş spune "nu".
Ancuţă e orice. Chiar orice, sincer! Pt mine, e un autor pe care nu-l citesc. Însă, tot ca autor, aş spune să-l lăsăm în pace. Serios! Hai să facem mişţo de cineva care chiar mertă!