baladă pentru poeta din vis

Doar ce-am luat niște cârnați picanți de pe grătar, i-am așezat lăngă o salată verde și o sticlă de vin roșu și am deschis telefonul să văd dacă găsesc ceva interesant de citit. Poemul lui Liviu mi-a plăcut atât de mult încât am tot recitit până când am realizat că am mâncat aproape jumătate din ei fără muștar. E drept, canoanele spun că e nevoie de muștar la cârnați, dar uite că se poate și fără. E drept, dacă bunicul meu i-ar fi făcut, el nu ar fi uitat muștarul, dar pănă la urmă e vorba de ceea ce simți. Desigur că unii din noi au așteptări (evit cuvântul „prejudecăți” așa cum evit usturoiul înainte să mă duc la stomatolog) care uneori nu se transformă în împliniri, așa cum omizile nu devin mereu fluturi. Soluția este la scriitorii, nu știu dacă să le zic canonizați (că totuși nu-s sfinți) sau clasici, care deseori vorbesc în operele lor, fie direct fie indirect, despre Eterna Căutare. Deci să luăm aminte la canoanele Eternei Căutări și să dezrădăcinăm copacii, să mutăm munții, să dăm la o parte capacele de canalizare, eventual să facem focuri indiene, și să sperăm că la un moment dat vom da peste ceea ce ne dorim, așa cum ne dorim noi, reușind să facem diferența dintre punct de vedere personal și evidență naturală irefutabilă.

Mărturisesc că nu am simțit aritmiile despre care Iulia vorbește. Dar o dată ce am citit comentariul ei m-am aplecat cu atenție asupra textului și recunosc că le-am sesizat dincolo de orice îndoială rezonabilă, ca să mă exprim în termeni juridici (că o parte din dialogurile de aici seamănă a pledoarii reale). Cu toate astea, dacă citind, primul lucru a fost să continui să mănânc uitând de muștar și să mai chem și pe cineva din casă să mă audă cum recit (am trecut și de jumătatea sticlei de vin pe nesimțite - la fel cum am trecut prima dată de geamandură la 14 ani la Mangalia), se cheama că aritmiile respective sunt mai degrabă o chestie de background, de gust și de capriciu. Astfel spun: e foarte în regulă în cazul poeziei. E drept, în cazul mașinilor nu, că degeaba ne impresionează o mașină dacă după ce plecăm de pe loc realizăm că nu merg frânele, de exemplu. Dar Liviu nu e producător auto, ci de poezie. Și cum esența oricărei creații este măsura și nu rigoarea cu care aceasta ajunge la tine sufletește, se cheamă că poemul ăsta este pentru mine personal unul foarte reușit. Atât de reușit încât am uitat muștarul după cum spuneam și am mai început să-l recit cu voce tare prin casă râzând. Iar singurul motiv pentru care mă opresc aici este pentru că trebuie să merg în beci după a doua sticlă de vin.