Comentarii

FrNz Trombon! Și eu mă gândeam la Franz Kafka!
Aș spune că textul este un hibrid postmodernist - nu pentru că ar semăna cumva cu o șaorma cu de toate, n-aș vrea să-l apropii nici de absurdul existențialist kafkian -, dacă nu aș ști că este juxtalist. Și când te gândești că tot demersul creator pornește de la o frumușică de pe faleză, dovadă că tot frumăsul este la originea frumosului creator (asta nu înseamnă că aș nega cumva înssemnătatea esteticii urâtului sau a derizoriului ca sursă a demersului creator).
Aici, chiar ești artist, transmiți foarte bine și starea poetică, ai și asocieri inedite de cuvinte și mai-mai să spun că sunt în acord deplin cu toate ideile și năstrușniciile poetice de aici. Cred că ește printre cele mai bune texte citite în pagina ta, cel puțin din ultimii doi-trei ani.
Textul acesta ar merita o analiză detaliată, dar n-am răbdare și inspirație acum.
Excelsior!

Moștenitorii lui Bacovia nu ți-au cerut taxa de copyright?
Tehnic vorbind însă, o stângăcie te salvează de aceste acuze, adresate, firește, în glumă:
„Copacul din curte cioplește
în mine, să-și facă sicriu.”

Bacovia ar fi zis, simplu: „cioplește în mine sicriu”.

P.S.
Universitatea din Adelaide, în parteneriat cu Laurie Anderson a dezvoltat un program de AI pentru a imita scrisul artistei.

E interesant cum genul asta de text trezeste nostalgii si pentru cei care nu au trait, candva, nimic asemanator.

Mi-a placut, imi plac explorarile pe teme dark. Atmosfera puternica in doar patru versuri.

Mi-a placut finalul, not bad.

Numai bună de citit într-o marți, pe ploaie. Îmi place că ai conservat intimismul pe toată întinderea acestei anamneze a melancoliei.
Aici „am pitit într-o carte rezervația noastră de lucruri mărunte, frumoase,” îmi amintește de Sebastian. Sigur, nu doar de el, dar asta este prima trimitere care mi-a trecut prin cap.

E bună de radio, desigur, dacă ne trimiți mp3-ul.

P.S.
Am rugămintea să înlocuiești acea imagine de la profilul tău, sigur nu te reprezintă !!! :)

”Și poate că cea mai ciudată formă a existenței
nu este să pierzi ceva ce ai avut,
ci să porți în tine, ani întregi,
ceva ce n-ai avut niciodată.”
Diana am recitit textul tău. M-au preocupat aceleași întrebări pe care, unii cititori le simt deja dar încă nu și le-au numit. Dai glas unor reflecții profunde, provocări care pot duce în miezul răspunsurilor existențiale. Finalul mi-a plăcut în mod deosebit, o concluzie care strânge buchetul de întrebări și-o strecoară cu grijă în buzunarul căutătorului de sens.
Aștept să (te) mai citesc. Bine ai venit printre noi!

"Îţi pare că zbura-va din nou, ultimă oară,
Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn."

În comparație cu necrologul lui Labiş, metafora ta este despre o leapşă care te motivează împotriva singurătății, despre arta proiecției care generează, aparent aleatoriu, perechi. Câtă vreme avem proiecția, dar şi iluzia întâlnirii obligatorii la capăt de linie, nu mai suntem singuri.

Lucru bine făcut, realist, anti-romantic şi ironic.

M-a surprins și pe mine textul, încă de când l-am aprobat pentru pagina principală. Cred că am rămas cumva în dubiu și mi-am zis: Spune ceva nou? Nu, sunt adevăruri deja constate empiric, dar cine a avut până acum curajul să le enunțe în această formă poetică lapidară, jonglând cu antinomiile și, cum spune și Bogdan, lăsând ambiguitatea în final? Sigur, „atunci ” se referă, în final, la viitor. Să crezi tu! - îm zic. Ai uitat de circularitatea timpului?!
Restul: despre umor, oralitate și alte cele a zis deja Bogdan.
Bun-venit pe poezie.ro!
Excelsior!

Bun venit şi tie şi felicitări pentru şarada existențială înnobilată cu umor, cu care ai ales să ne surprinzi. "Acum" ar trebui să fie un paradox al dihotomiilor, strict logic reprezentând, mijlocul, adică din perspectiva evoluției cu numai o secundă, efemerul, respectiv nimicul. Prin urmare ai fi surprins ceva ce numai tu vezi şi pe care îl defineşti printr-o teorie a "relativității începutului şi a sfârşitului". De fapt, conform ție, a relativității sfârşitului şi a începutului:
"Să treci de-acum
Și să îl faci atunci".

Şi acum surpriza: acum e începutul, sau poate chiar sfârşitul. Absolut banal. Trăiesc acelaşi sentiment ca atunci când am citit prima oară Nopți la Serampore. Ai abstractizat absurdul existenței printr-o dihotomie contagioasă. Eminamente muzicală, uşor şi necesar de fredonat şi unde mai pui că avem şi luxuriante accidente de oralitate:
"[Scuze că intervin,
dar nu pot să m-abțin]"
Saussure zâmbeşte pe muntele Parnasse, recunoscător pentru că ai verificat canalul. Da, mesajul tău trece.

Lucru foarte bine făcut!

1. da și da
2. da

1:DA, DA.
2:DA.

Superb poem. Şi să vedeți ce bine se aude la Radio!!!

Tudor, te rog trimite pe adresa de mail a radioului o fotografie care sa te reprezinte, la rezolutie buna, pentru ca poza ta de la profil nu pot spune ca este prea ok in efigie. In rest, cine are 10 poeme la radio poate avea la fel de bine si 20 :)).

Cu „draperiile (acelea) full black” nu mă împac, deși imaginea e potrivită contextului. În rest, mi-a plăcut textul. Bun-venit pe poezie.ro!

În strofa a doua se cam pierde ritmul; în rest, e în regulă.

Vanessa draga,
Am citit poezia. Frumoasa temă ai abordat. Am însă o obiecție: rima ta scartaie. Ti-as recomanda sa renunți la ea.
Ne mai auzim!

Haiku - textul îmi aduce în rațiune această formă a comunicării între oameni. Acest scop de a uni octombrie cu ploaia, cu fenomenul potopului a venit ca o meditație, ca o reflecție a sufletului tău prezent în amănunte și trăiri surprinse ideal. Ai pictat un tablou viu de anotimp care se instalează în puțină teamă, cu destulă lacrimă dar și într-o conexiune perfectă între om și compoziție.
Desigur, nu ai intenționat păstrarea formei de haiku, dar textul păstrezi menirea transcendentului, gândirea profundă obligatorie și senzația dramatică a naturii.
Pentru mine este destul și chiar peste îndestulare pentru apreciere, Ottilia dragă.

Aici pun continuarea, ce n-a încăput în prima parte ... Pare că ai inserat în interiorul textului construcţii care întreţin jocul, nu dintr-o nevoie anume. Poemul acesta şi-a construit, în secret, o voce (chiar de la începutul derulării procedurii; parcă are personalitate şi afirmă că nu vrea să fie disecat de autor, dar în acelaşi timp se disecă singur, părelnic). Mă iartă de nuanţe personale de percepţie. Frumos, frumos poemul acesta. La bună citire!

Poemul pare că îşi verifică mecanismul de funcţionare în timp ce se scrie. Sub această construcţie ceva se întâmplă (ceva care se explică, se reia, comentează ceva afirmat deja, cumva în detrimentul emoţiei ce ar putea susţine; ceva este viu aici). Conflictul este drenat în cuvinte, dincolo de om, dincolo de propriile lui emoţii. Tăietura frazelor aduce un fel de solemnitate, în care liniştea nu mai încape, în care timpul “s-a făcut târziu în / cuvinte. și-n tine.”. Timpul se scurge, cumva, chiar şi în interiorul limbajului, până când cuvintele ne rămân în urmă. Realizăm că se poate resuscita un sentiment (“ar fi ca și cum / ai încerca să readuci la starea lichidă / picătura evaporată. nu-i imposibil”), printr-o reconstituire, o privire cu totul nouă, dar nimic nu mai poate fi refăcut cum era (miezul moale, afectivitatea, par să fie aici). Pare că ştii să păşeşti, cu o eleganţă rece, printre acele elemente (stări şi imagini) bine creionate (gravitate, autoironie, umorul şăgalnic, mustața în care îți aranjezi imaginea, poanta cu vama și pomana). În mămăliga de care vorbeşti destul de mult pare că e adunat firul care leagă textului întregul (frazele ajung să se taie ca mămăliga, poemul se întinde ca o pomană, iar la sfârşit textul pare își revendică dreptul de a nu fi tăiat, cu un fir de aţă, după pofta celor care îl analizează). Pare un text care vorbeşte despre multe, deodată. Pare că, după ascultarea unor voci, poemul îşi revendică status-ul de personaj şi pledează pentru propria viaţă (refuză să fie tratat ca o bucată de carne inertă). Pe alocuri chiar abruptul readuce la procedura de disecţie. Am gustat imagini („și s-a făcut târziu în cuvinte. și-n tine.”, „picătura nu va fi aceeași.”, „cum să te-auzi dacă așa departe ești de tine?”), stări ce pot fura zâmbetul (cum cea în care poemul refuză să povestească ce a visat și pleacă la repetiții), am simţit dezagregarea sentimentului prin scriere (sau poate aşa mi-a spus ochiul meu).

Alexandru, poeziile tale nu se termina neaparat dramatic, ci se termina mereu cu o constatare, de multe ori trista. Aceasta se termina cu grija. Nu este nimic mai sensibil decat grija.
PS: ti-as da steluta, dar nu pot. Ti-o agat asa, imaginar. :)