Heinrich Heine

Când mă gândesc în nopți târzii La patrie, nu pot dormi, Din ochi deschiși, sub pleoape grele, Cad, calde, lacrimile mele. Vin anii și se

Un vis tulburator, cumplit, M-a fermecat si m-a-ngrozit. Mai vad frânturi din visul meu Iar inima-mi se zbate greu. Parca-o gradina se

Ceata toamnei, vis de jale, Peste munti si vai s-abate. Vantul scutura copacii, Seci fantome dezbracate. Singuratic, trist, vegheaza Un copac

Am plans in somn, iubito, Visam c-ai fi murit Si chiar dupa trezire Plansei necontenit. Am plans in somn, iubito, Visam ca m-ai lasat Si

Tu ai diamante si perle Si tot ce-ai putea sa doresti, Ai cei mai frumosi ochi din lume - Iubita mea, ce mai voiesti? De drag inchinatu-ti-am

Am plîns prin somn. Visasem că tu ai fi murit. Și m-am trezit, și iară am plîns și m-am mîhnit. Am plîns prin somn. Visasem din viața-mi că

Au mormantul la rascruce Cei ce-si curma viata lor - Creste-acolo-o floare albastra, Floarea osanditilor. La rascruce-n noaptea rece Stam

Am stat de vorba-n coltul strazii Aproape-un ceas si jumatate; De stransa noastra legatura Ne-am spus cuvinte-nflacarate. Ce mare e iubirea

În minunata lună mai Când dau bobocii-n floare, În pieptul meu a încolțit Iubirea vrăjitoare. În minunata lună mai Cu păsări

Cand noaptea-ntinde valu-i Si-n pat m-asez trudit, Plutind imi sta-nainte Un dulce chip iubit. Cand somnul ma cuprinde Cu aripa-i

Visam o gingasa copila Cu par frumos lasat pe spate; Sedeam sub teiul din gradina Sub bolta noptii instelate. Vorbeam, cu drag

Nu cred in ceru-acela... Nu cred in ceru-acela Cantat de popi, mereu; In ochii tai cred numai , Acolo-i cerul meu. Nu cred in Domnul

Stapana e astazi furtuna pe mare Si haina de spuma si-o pune; In valuri loveste cat poate mai tare, Iar ele se-nalta nebune. Din neagra-naltime

Mamei mele, B. Heine născută van Geldern. 1. Desprins cum sunt, port fruntea

Iubirea lor era-nfocata - El hot si ea o dezmatata. Cand el venea cu prada, ea Din toata inima radea Ea ziua colinda hai-hui Si noaptea sta la

De mii de ani aceleasi, Infipte-n locul lor, Stau stelele pe bolta Privindu-ne cu dor. Vorbesc o limba rara, Frumoasa si bogata, Ce nu pot

Eu nu înțeleg ce-i cu mine, mă trage tristețea-n abis. O veche poveste se ține de sufletul meu și în vis. E seară. Și Rinul sub zare adoarme

Vioaie stralucea steluta, Ce jos din cer cazu apoi. Ma-ntrebi, copila, ce-i iubirea? O stea-n gramada de gunoi. E ca un caine plin de

Privindu-ti trist portretul, In visuri adancit, Vazui cum prinde viata Pe chipul tau iubit. Iti flutura pe buze Un ras fermecator, Luceau

Dumnezeieste petrecuram Intreaga zi si seara toata; Fu vinul bun, frumoasa Kitty, Si inima-mi nesaturata. Aprinse buze-n toata vremea Cu

Și roză și crin, porumbiță și soare, Iubit-am în dragoste desfătătoare. Acuma o fată mi-e singură-aleasă, Frumoasă, duioasă, sfioasă

Tacuta-i noaptea, strada-i linistita; Aceasta-i casa ei de altadata - De mult iubita-i dusa din oras Dar casa sta pe locu-i nemiscata. In

O, da! Te voi cuprinde-n brate! De-atat noroc nemasurat Tresare inima-mi si creste La gandul asta minunat. O, da! Te voi cuprinde-n brate! Ma

Iubito, cand te-or aseza Intr-un mormant intunecat Eu ma cobor in groapa ta Cu capul trist in jos plecat. Te strang la piept si te sarut In

Soseste moarte - pot acuma spune Ce din mandrie gura-mi nu spunea: In dulcile trecute vremuri bune De dragul tau batu inima mea. Sicriu-i gata,

Cu fierul rosu tu ma-nteapa, In fata mea loveste drept, Cu vergi ma biciuie, iubito, Dar nu ma face sa te-astept. Picioarele, de vrei mai

(Capul vorbeste:) De ce nu-s oare scaunelul Ce sta iubitei sub picioare? Oricat de rau lovit de dansa, Eu tot n-as spune ca ma

E umedă noaptea noroasă, copacii sub vînturi trosnesc. Ascuns în mantaua de ploaie, eu singur prin codru gonesc. Mă poartă căluțul la treapăt,

Celui plin de bogatie I se da mereu din plin, Iar putin cat are omul, I se ia si-acel putin. Daca n-ai insa nimica, Mori, mai bine,

Teama n-ai, caci loc mai sigur Ca la mine altul nu-i - Ca sa nu ne fure nimeni, Usa camerei o-ncui. Vantul casa n-o darama Oricat ar sufla de

Pe cînd eu prin lume pribeag mă purtam, pe cînd doar la dînsa cu gîndul eram, Ea n-a mai putut să m-aștepte atît și-a pus cununia în cap cu-n

1 Speriată, nu-mi asculți Șoapta dulce de iubire. De te-ntreb: e un refuz? Prinzi a plânge în neștire. Sânt ateu,

Îmi vâjâie-n minte imagini șuvoi: Coline, poteci de pădure... Din haos de gânduri se-ncheagă apoi Priveliști cu limpezi conture. E

Să nu m-alungi, chiar de mi-a stins Pojarul al tău vin. Mai ține-mă un sfert de an – Voi fi atunci prea plin. Prietenă-mi vei fi

Ah, mi-e dor de lacrimi line Din al dragostei izvor – Și mă tem că-o să se-aline Pân' la urmă acest dor. Dragostea – plăcere-amară Dar și

A răsărit senina lună Și strălucește peste mare; Eu stau cu draga mea-mpreună Și-o strâng la sân cu dezmierdare. Stăm singurei, uitați pe

Bălăioară pescăriță, Luntrea ta la mal ți-o mână; Vino-ncoa, șezi lângă mine, Să vorbim, stând mână-n mână. Și pe inima-mi căpșorul Tu

A fost un rege-n vârstă, Cu suflet greu, cu păr de nea. Și bietul rege-n vârstă O soață tânără-și ia. Și-a fost un paj prea chipes, Cu

Da, te-am deplâns – și totuși n-am urât; Suntem, iubito, amândoi de plâns. Pân-sufletul s-o frânge doborât, Suntem,iubito, amândoi de

Afară-i noapte, plouă, ninge! Pe cer aleargă repezi nouri; Ah, unde-i strălucesc iubitei, Pe vrea asta, ochișorii?... O văd lipită de

Când iubești întâia oară, Neiubit chiar – ești ca-n rai. Neiubit a doua oară De iubești – ești un năuc. Da, și eu năuc sunt, iată, Căci

Când doi își zic adio, De mâini cu drag se strâng Și plâng amar, oftează Amar, și iarăși plâng. Ci noi la despărțire N-am plâns și n-am

Mult timp tu nu m-ai amăgit Cu-a fericirii mreajă. Prin inima mea, chipul tău Trecu precum o vrajă. Veniră zorii, strălucind – Și

Curată ești ca floarea Și gingașă ca ea. Privindu-te, tristețea Mă copleșește grea. Să-ți pun pe creștet mâna – Ar trebui, îmi pare

O patrie frumoasă am avut. Stejarul sus În slăvi creștea, jos viorele dulci. Un vis, s-a dus. Nemțește săruta, nemțesc era (O, ce

Din lacrimile ce le plâng Răsar înfloritoare flori, Și suspinările-mi se strâng În coruri de privighetori. Și ale tale-or fi de-i

Gingaș zvon de clopot, lin Sufletu-mi cuprinde. Cântul primăverii-aș vrea Zarea s-o colinde. Pân' la casa cea cu flori Zvonul lui să

Eu sufletul voiesc să-mi scald În ale crinilor potire Și din potir să sune-nalt Un cântec despre-a mea iubire. Cântare vie-nflorată, Ca

Cei trei crai de la Răsărit În fiece târgușor se opreau Și despre drumul spre Betleem, Pe fete și băieți i-ntrebau. Dar nu știau nici

Obrazul tău frumos și blând Veni în somnu-mi de curând – Un chip de înger și de floare Purtând a chinului paloare. E roșie doar gura

O floare mi-e dragă, dar zău zău nu știu care Și tare-s mâhnit. O inimă caut mereu în oricare Boboc înflorit. Miroase a floare amurgul și

Nu mă iubești, nu mă iubești! Ce-mi pasă mie, dragă? Eu sunt, când văd ce mândră ești, Stăpân pe lumea-ntreagă! Tu mă urăști! Mi-o spune

Prin câmpul verde rătăceam Ca să-mi ascund de lume plânsul; Un sturz sălta din ram în ram; ”De ce plângi tu?” mă-ntreabă dânsul. Întreabă

Sosit-a mai – și-n floare Sunt crânguri și câmpii Și sub albastrul bolții Trec nori trandafirii. Privighetoarea cântă Sub baldachine

Cuprins de negre vise Priveam neliniștit, Portretul ei – și parcă Deodat' s-a-nsuflețit. Pe mândrele ei buze Un zâmbet s-a aprins Și-o

Și vântul își îmbracă iar Șalvarii albi de mare. Gem, valurile, urlă crunt Sub biciul lui cel tare. Sălbatice, din negrul cer Torente

Ce vreme urâcioasă: Vânt, ploaie și ninsoare... Mi-arunc din geam în noapte Privirea-n depărtare... O luminiță slabă Pe uliță

Când vei dormi, iubirea mea, În groapa-ntunecată, Spre tine să cobor aș vrea, Să-mi fi alături toată. Sălbatic te strâng, te cuprind, te

Ce turnuri vechi, orașul Îmi pare-n asfințit Un șters tablou în zare Cu neguri zugrăvit. În vântul umed, crețuri De valuri mici

Când te privesc în ochi senin, Pier fără urmă–alean și chin. Când gura ta o simt pe-a mea, Sunt sănătos de-a binelea. De pieptul tău

Și dacă ochii tăi privesc, Mă vindec și mă liniștesc; Și dacă gura ți-o sărut, Mă simt cu totul renăscut. Și dacă tu la sân mă

Trist, craiul Wiswamitra Se zbate, cum să facă Să ia de la Wasișta Prin post și luptă-o vacă. O, rege Wiswamitra, Ce bou cumplit ești,

Spune-mi, nu ești, bunăoară, Vreun născocit portret Izvorât în zi de vară Dintr-un creier de poet? Nu! O astfel de guriță, Ochi cu licărul

Toba s-o bați și să nu fii fricos. Vivandiera sărut-o ades! Toată știința din lume-i aci, Ãsta-i al cărții adânc înțeles. Bați

Noi ne iubirăm împreună, Și de-a ”femeie și bărbat”, Jucându-ne în voie bună Nu ne-am bătut, nu ne-am certat. Am dus-o într-un vis și-n

Și roză și crin, porumbiță și soare, Iubit-am în dragoste desfătătoare. Acuma o fată mi-e singură-aleasă, Frumoasă, duioasă, sfioasă

Fată cu gurița roșă, Cu-ochișorii dulci, senini, Fată mică, ziua-ntreagă Gândul meu de tine-i plin. Lungă-i seara azi – e iarnă – Și la

Un brad stă singuratic În nord cu vârfu-n nori. Adoarme-n glugă albă De ghețuri și ninsori. Visează că, departe, În orientul clar, Un

E oarbă lumea și e rea, Din zi în zi mai proastă. Mulți te bârfesc, iubita mea, Că nu ai fi prea castă. E oarbă lumea și e rea, Și nu-ți

Visează zveltul nufăr Din iazuri, temător. Iar luna îi răspunde Cu luminosu-i dor. Când nufărul se-apleacă Sfielnic, către iaz, Zărește

Dragi își erau ei – dar taină Iubirea aceasta le-a fost. Vrăjmaș se priveau, parcă-n moarte Și-aflaseră-al dragostei rost. Și-apoi,

Duduia stă la mare, Mâhnită de nespus. A-nduioșat-o tare Al soarelui apus. Duduie, fii isteață! Povestea-i veche doar: De-apune-aici

Pe-Aleea Teilor, frumoaso, Și nu-mi faci semn, – m-ai compromite Când mai târziu vom fi acasă Cu toate fi-vor părăsite. Traducere

Ciorăpeii de mătase, Frac, manșete manierate, Vorbe dulci și dulci bezele – Dar n-au inimi, din păcate! Dragoste și inimi calde De-ar

Feciorelnic, amețit; Soarele zâmbind vestește: Primăvară, bun sosit! Te ascult, privighetoare, Pradă unei vechi uimiri. Cât de nou

Frumos e pe lume, și-n cer e senin, Și vântul adie șăgalnic și lin, Și râd fericite câmpiile-n floare, Și tremură roua bătută de

Cu vorbe dulci n-am amăgit Nici o fecioară, niciodată – Și niciodată n-am râvnit La vreo femeie măritată. De-ar fi altfel, eu demn n-aș

Tăcută-i noaptea; străzile dorm toate. În casa asta, – sta iubita mea. E mult de când ea nu mai e-n cetate, Dar casa-i tot pe loc precum

Prin fața casei tale Când trec în fapt de zori, Mă bucur atâta, copilă, La geam să te văd uneori! Cu ochii tăi noptatici Privești

Pilde alese, sfinte, Nici un rost acuma n-au Blestematele probleme Tu rezolvă-le pe șleau. Ca să poarte veșnic crucea Este omul drept

Prin pădurea visătoare Când mă plimb pe înserat’, Drăgălașa ta făptură Mă-nsoțește ne-ncetat. Vălu-ți alb să fie oare? Chipul

Eu n-am urât, chiar de-am tânjit atât Pe veci eu te-am pierdut, dar n-am urât. Oricât te scalzi în foc de diamant, Tu ai în suflet noapte și

În pat dacă stau și mă-nfășor Cu noaptea, și-n pernă m-afund, Un dulce chip mă îmbie Din noaptea cea fără de fund. Când somnul domol îmi

La ceai, în amurgul poetic, Vorbesc de-un amor ideal: Bărbații discută estetic Iar doamnele sentimental. „Amorul să fie

Poftele când le-nfrânam, Îmi părea ceva divin, Dar când nu prea izbuteam, Zău, mă bucuram din plin. Traducere Petre Solomon

Stă-n tăcere țărmul mării Și se lasă-adânca noapte. Luna iese dintre nouri, Vânturile-și spun în șoapte: „E hai-hui bărbatu-acela? Sau

Un chip dulce-n noaptea vieții Mi-a lucit odinioară. Chipul dulce-i stins, și-acuma Bezna toată mă-nconjoară. Pe-ntuneric stând,

Umbră-i dragostea, sărutul, Viața chiar – ce minunat! Crezi, neroado, că rămâne Totul veșnic, neschimbat? Ce-am avut cu gingășie, Piere ca

Slăvită fii, cetate Care-ai purtat cândva În pântecele tale De piatră, pe draga mea. Voi, porți și turnuri, spuneți Pe unde-i, în ce

Pe-o dimineață strălucită Trec prin grădină trist...auz Cum florile șoptesc, suspină... Eu însă rătăcesc ursuz. Se uită-n calea mea

Mi-e sfârșitul iminent, Deci să-mi fac un testament. Creștinește, vreau cu danii Sa-mi căpătuiesc dușmanii. Virtuoșii,

Ich weiss nicht, was soll es bedeuten, Dass ich so traurig bin; Ein Märchen aus alten Zeiten, Das kommt mir nicht aus dem Sinn. Die Luft ist

Ich hatte einst ein schönes Vaterland. Der Eichenbaum Wuchs dort so hoch, die Veilchen nickten sanft. Es war ein Traum. Das küßte mich auf

Wenn der Frühling kommt mit dem Sonnenschein, Dann knospen und blühen die Blümlein auf; Wenn der Mond beginnt seinen Strahlenlauf, Dann schwimmen

Hast du die Lippen mir wundgeküsst, So küsse sie wieder heil, Und wenn du bis Abend nicht fertig bist, So hat es auch keine Eil. Du hast ja

Ich geh nicht allein, mein feines Lieb, Du mußt mit mir wandern Nach der lieben, alten, schaurigen Klause, In dem trüben, kalten, traurigen

Der bleiche Heinrich ging vorbei, Schön Hedwig lag am Fenster. Sie sprach halblaut: Gott steh mir bei, Der unten schaut bleich wie

Das Herz ist mir bedrückt, und sehnlich Gedenke ich der alten Zeit; Die Welt war damals noch so wöhnlich, Und ruhig lebten hin die Leut. Doch

Meinen schönsten Liebesantrag Suchst du ängstlich zu verneinen; Frag ich dann: ob das ein Korb sei? Fängst du plötzlich an zu weinen.

Ich hatte einst ein schönes Vaterland. Der Eichenbaum Wuchs dort so hoch, die Veilchen nickten sanft. Es war ein Traum. Das küßte mich auf