A fost un rege-n vârstă, Cu suflet greu, cu păr de nea. Și bietul rege-n vârstă O soață tânără-și ia. Și-a fost un paj prea chipes, Cu

Afară-i noapte, plouă, ninge! Pe cer aleargă repezi nouri; Ah, unde-i strălucesc iubitei, Pe vrea asta, ochișorii?... O văd lipită de

Când iubești întâia oară, Neiubit chiar – ești ca-n rai. Neiubit a doua oară De iubești – ești un năuc. Da, și eu năuc sunt, iată, Căci

Când doi își zic adio, De mâini cu drag se strâng Și plâng amar, oftează Amar, și iarăși plâng. Ci noi la despărțire N-am plâns și n-am

Noi ne iubirăm împreună, Și de-a ”femeie și bărbat”, Jucându-ne în voie bună Nu ne-am bătut, nu ne-am certat. Am dus-o într-un vis și-n

Un brad stă singuratic În nord cu vârfu-n nori. Adoarme-n glugă albă De ghețuri și ninsori. Visează că, departe, În orientul clar, Un

Pe-Aleea Teilor, frumoaso, Și nu-mi faci semn, – m-ai compromite Când mai târziu vom fi acasă Cu toate fi-vor părăsite. Traducere

Feciorelnic, amețit; Soarele zâmbind vestește: Primăvară, bun sosit! Te ascult, privighetoare, Pradă unei vechi uimiri. Cât de nou

Frumos e pe lume, și-n cer e senin, Și vântul adie șăgalnic și lin, Și râd fericite câmpiile-n floare, Și tremură roua bătută de

Cu vorbe dulci n-am amăgit Nici o fecioară, niciodată – Și niciodată n-am râvnit La vreo femeie măritată. De-ar fi altfel, eu demn n-aș

Prin pădurea visătoare Când mă plimb pe înserat’, Drăgălașa ta făptură Mă-nsoțește ne-ncetat. Vălu-ți alb să fie oare? Chipul

Poftele când le-nfrânam, Îmi părea ceva divin, Dar când nu prea izbuteam, Zău, mă bucuram din plin. Traducere Petre Solomon

Stă-n tăcere țărmul mării Și se lasă-adânca noapte. Luna iese dintre nouri, Vânturile-și spun în șoapte: „E hai-hui bărbatu-acela? Sau

Umbră-i dragostea, sărutul, Viața chiar – ce minunat! Crezi, neroado, că rămâne Totul veșnic, neschimbat? Ce-am avut cu gingășie, Piere ca

Pe-o dimineață strălucită Trec prin grădină trist...auz Cum florile șoptesc, suspină... Eu însă rătăcesc ursuz. Se uită-n calea mea

Mi-s cânturile otrăvite Și-n veci eu n-am tăgăduit-o: Pe primăvara vieții mele Otravă revărsași, iubito. Mi-s cânturile otrăvite Și-n

Văd în codru cum sub lună Zânele gonesc călare. Zurgălăi aud cum sună, Sună corn de vânătoare. Caii albi, cu daurite Coarne mari de

Inimă, nu fi amară Și îndură-ți soarta grea. Tot ce noaptea neagră-ți ia, Îți dă noua primăvară. Ți-au mai rămas atâtea doară! Lumea-i

Sar din somn:”Azi, oare vine?” Zorii-s la privaz. Murmur seara-ntre suspine: N-a venit nici azi. Noapte, dorul mă prăvale, Zac în

Unde sunt, mă înconjoară Bezna neagră ca un hău, De când nu-mi scânteie, clară, Flacăra din ochii tăi. Steaua dragostei senine Mi s-a

Tu buzele mi-ai sângerat, Tămăduiește-mi-le dară. Nu te opri din sărutat De n-ai sfârși până diseară. Ai toată noaptea-n fața ta, Tu,

Lecții și bune povețe îmi dară, Stimă și-onoruri din cale afară. Bine-ar fi, cum ziceau, să-am răbdare, Ca, prin protecții, să-ajung un om

Zvon ușor, mângâietor Sufletu-mi străbate. Sună, cânticel de dor, Sună hăt-departe. Să te-oprești la-a’ ei ferești, Printre flori

Zăresc pescărușul cum zboară, Cu pene argintii, Deasupra negrelor valuri... Înaltă e luna-n tării. Din mare, calcanii, rechinii Botul