Ballade des dames du temps jadis Dites-moi où, n'en quel pays, Est Flora la belle Romaine, Archipiades, ni Thaïs, Qui fut

De junghi să aivă parte și de lance, De bâtă noduroasă și de spată, De paloș zdravăn, de cârlig, de cange, De ghiont cu ghioagă-n ghinturi

Ori vinzi înscrisuri de iertare, Ori ești la cărți și zar trișor Sau călpuzan, tot la frigare Ori în ulei se fierb și

Quatrain Je suis François, dont il me poise, Né de Paris emprés Pontoise, Et de la corde d'une toise Saura mon col que mon cul poise.

De suliță, de lance aruncată, de ghioagă și de buzdugan strunjit, de bardă, de săgeată ferecată, de paloș, de baltag și de cuțit, de țeapă și de

Fortuna mi-au pus cărturarii nume, Iar tu, François, strigi că sunt rea și crudă, Ce nu ești om cu fală și renume. Mai

Adam se deșteaptă; îl arde lin coasta, Femeia din față senină-i zâmbește, Uimit, el se-ntreabă, ca-n vis, ce e asta ? Bălaie și goală, la

La Cartezieni, ca și la toți Călugării, la Devotate, La pierde vară cu saboți, La slugi, cocote-mpestrițate În

FRANÇOIS VILLON - BALADE Balada doamnelor de altădată Pe unde-s, prin ce țări de vis,

Iubiti-va, dar, mult si bine, mergeti la chef si la betii ca toate or sa se termine si pierdeti capul intr-o zi ! Pe prosti iubirea ii urzi !

Amoru-și are harul său Și libertatea ne învață: Alegi și tu, aleg și eu, S-a stins iubirea, totu-ngeață! Și crește ura certăreață: \"Nici nu mă

Nu-i ca flămândul om voios, Nici ajutor ca dușmănitul, Nu-i prânz ca fânul de gustos, Nici paznic bun ca adormitul,

Ballade (des langues ennuyeuses) En riagar, en alcenic rochier, En orpiment, en salpestre et chaulx vive, En plomb boullant pour mieulx les

Atât se scarpină o capră până moare, Atâta-i oala bună până se ciobește, Atât arzi fierul până-i roșu tare, Atât dai cu

Lângă fântână mor de-al setei chin, Încins ca focul, clănțănesc din dinți, În țara mea sunt pe meleag străin, La gura

Un sfat profund și minunat Din cartea sfântă izvorește: În căsnicie, un bărbat, Să n-o ia razna, nebunește.

Fântâna-mi stă alături și totuși mor de sete, Ca focul ard, dar dinții îmi dârdâie de frig, În țara mea mă aflu, dar tărâm străin îmi pare,

Și câte taine i-am deschis, M-a ascultat mult răbdătoare, - Nici \"da\", nici \"nu\" să îmi fi zis și mă chema îmbietoare Să-i spun la suflet ce

Un popă gras în pufuri lenevea, În cald iatac, cu scoarțe căptușit; Madame Sidoine alături tolănea, Gingașă, albă, trup

Stăpân al meu și prințe preatemut, Lujer de crin, din rege zămislit, François Villon, ce soarta l-a bătut Cu vânătăi

- Ce-aud? - Eu sunt! - Cine? - Inima ta, Ce mă mai țin doar într-un firicel: Licoare n-am, nici vlagă a bătea,

Frați oameni, care după noi trăiți, N-aveți spre noi inime împietrite tare, Căci mila voastră de ne-o dăruiți Domnul vă

Vezi doua, trei cu ochi cucernici pe faldul poalelor sezand in manastiri si in biserici. Te-apropie si stai. Curand vei sti c-asa ceva

Știu musca-n lapte de-a picat, știu rang pe haina omului, știu de-i senin ori înnorat, știu bine rodul pomului,

(ajunsa la ceasul batranetii) Mi s-a parut c-aud plangand pe coifarita de-altadata; spunea, visand la vremea cand era o zgatie de fata:

Ici testamentul s-a-ncheiat, Sfârșind, al bietului Villon. Veniți când clopotele bat Și dau de mormântare zvon,

Du-te scrisoare, iute saltă, Chiar de n-ai limbă, nici picioare, Să spui în a ta cuvântare Că sărăcia rău m-asaltă.

Ce crezi, Garnier, de jalba mea, A fost cuminte ori sfruntată? Orice făptură și-ar scăpa Pielea – cu sila-ncătușată

Vă îndurați de mine, îndurare, Atât măcar, prieteni, de-ați avea! În hrubă zac, nu sub un pom în floare, Aici, în

Frumoasa de-o slujesc și curte-i fac Se cade a-mi zice șui ori minte goală? Cu ce-are ea, oricui i-ar fi pe plac, De

Flăcăi frumoși, voi pierdeți cea mai mândră roză din tichie ; ciraci cleioși la cap, păzea ! Când Montpippeau*, Ruel*, vă-mbie, feriți-vă că-i

Unde-i Calist al treilea, care Ca ultimul cu-acest blazon Doar patru ani fu papă, oare? Alfons, rege în Aragon Sfiosul duce de Bourbon, Și

Ici se clôt le testament Et finit du pauvre Villon. Venez à son enterrement, Quand vous orrez le carillon, Vêtus rouge com vermillon, Car en

A Chartreux et à Célestins, A Mendiants et à Dévotes, A musards et claquepatins, A servants et filles mignottes Portants surcots et justes

Quoiqu\'on tient belles langagères Florentines, Vénitiennes, Assez pour être messagères, Et mêmement les anciennes, Mais soient Lombardes,

Pour ce, aimez tant que voudrez, Suivez assemblées et fêtes, En la fin ja mieux n\'en vaudrez Et n\'y romperez que vos têtes ; Folles amours

Qu\'est ce que j\'oi ? - Ce suis-je ! - Qui ? - Ton coeur Qui ne tient mais qu\'à un petit filet : Force n\'ai plus, substance ne liqueur, Quand