Adrian Paunescu›Poezii

Nici amintirea nu te mai pastreaza De-as vrea sa-ti cant m-as poticni afon Ai fost o nebunie si o raza Ramai un numar vechi de telefon. As

Sînt pictori, în cer, care lasă Culorile lor să mai cadă Pe-aci, pe pămînt, pe acasă, Și asta se cheamă zăpadă. Sub bîrne

Din cîți copii tot crezi că ai matale Prea bună maică, spune-mi care-ți este Adevăratul fiu a cărui mamă Te simți într-adevăr pînă la

Din om în om se-aude un clopot departe De dincolo de viață de dincolo de moarte. Îl duc pe umeri Moții, din Apuseni, încoace, Miroase-a vârf de

Cea mai mare surpriza, Cel mai mare soc, nebunia serii, punctul culminant al balului nostru mascat in care nimeni n-a mai cunoscut pe

Pe șosea, l-am văzut, hăituit de mașini, A fugit spre-a uita sărăcia din sat, Pe-un asfalt unde-ai lui sunt așa de puțini Și-i vacarm, de te poți

Au început caisele să fiarbă De leagănă și sevele-n caiși Eu te iubesc tăcut, cu ochii-nchiși Iubita mea cu gleznele de iarbă. Că lumea ni

Ca un clopot de gâtul unei oi Așa atârnam eu de sânul sfânt Al mamei mele, în al doilea război Cînd s-a petrecut împrăștierea românilor pe

Aud pe-aici, pe lîngă mine pași Vin voci străvechi să cînte și să mustre, Un paradis e îngropat la Iași Sub străjuirea umbrelor ilustre.

Cîtă luptă e în frunză, cîtă moarte e-n copac, Uite că se face noapte, mă consum și plîng și tac, De-aș putea să trec în toate, ca un abur

Iți mai aduci aminte marea aflată pururea de gardă, Iți mai aduci aminte plopii tremurători din țărmul ei, Iți mai aduci aminte zorii când

La atelierul de turnat clopote e o schelărie pentru încercări; când clopotul e gata aici și bate, țăranii din satele care-l așteaptă se închină

Ca o injecție intravenoasă acest șir de cocori de care țipă mugurii, bălțile, mâinile noastre întinse. Ca o injecție intravenoasă într-un

Desculț prin întîiele brume, Bătrîn de atîta tristețe, Să ies dintr-o dată în lume, Cinismul ceva să mă-nvețe. Cu ochii sticlind ca

Sunt degetele tale, subțtiri ca niște vreascuri, Ce mi-au rămas din toată pădurea dispărută Într-un ținut de gheată și de pîrjol te mută Ființa

Stiu multe, mai multe decit agentiile de specialitate, Stiu adevaruri mortale, Stiu fapte compromitatoare, Dar stiu intraductibil. Stiu

Malul acesta foarte abrupt din care cerul luna și-a rupt este hamacul în care m-așez ca să-mi mai iasă floarea din miez, astfel aicea stau și

Ei, mîine sînt mai răi ca ieri, Otrava le rămîne-n oase, Ei,după ce vînează rinoceri, Vorbesc despre femei frumoase. Și li se pare inutil

Să-i fie veacul liber și întreg Plin de sudoarea lumii truditoare A celor ce-l păzesc și-l înțeleg, Atîta cît de soarta lui îi doare.

Pădurea mea, primește-mă la tine, Ca pe-un sicriu ce vrea să intre iar În fostul trunchi al fostului stejar, În hohotul bolnavelor ruine. Am

Ninge uitat. Toți fulgii astăazi dați-i Celor săraci, copii să și-i mintă, Ninge fără de corp, ca din oglindă, Cade lumina pe toți

Eu nici nu știu cu cine mai vorbesc, Atunci cînd scriu aicea poezie Și dacă tot dezastrul pămîntesc Într-adevăr mi se cuvine mie. Sînt

Și află, doctore, c-aici mă doare, Acolo unde geme-un colț de țară, Acolo unde plînge fiecare Ca națiunea noastră să nu moară. Iar dacă e

Aud pe-aici, pe lîngă mine pași Vin voci străvechi să cînte și să mustre, Un paradis e îngropat la Iași Sub străjuirea umbrelor ilustre.