Elegia unui număr militar
de Adrian Păunescu(2005)
2 min lectură
Mediu
Cîtă luptă e în frunză, cîtă moarte e-n copac,
Uite că se face noapte, mă consum și plîng și tac,
De-aș putea să trec în toate, ca un abur vegetal,
Să fiu creanga ce ornează capul tînărului cal.
Am fost om și sînt un număr, de nici eu nu mă mai știu,
De sînt plus sau de sînt minus, de sînt mort sau de sînt
viu,
Am intrat în socoteala nu știu cărui proiectant,
Care face mori de oase ce produc numai neant.
Foaie verde care cade, foaie verde care-a fost,
Eram om și sînt un număr, fără nici un fel de rost,
Nu mă știu pe mine însumi, nu mai știu nimic, nimic,
Și, probabil, asta-i soarta fiecărui număr mic.
Frunza cade în computer, noi cu ea cădem și noi,
De la plus pînă la minus pleacă numere-n război,
Pleacă numere în moarte, pleacă moartea pe pămînt,
Foaie verde frunză moartă, foaie verde arbor frînt.
Am pretenții numeroase, vreau să fiu cine sînt eu
Și mi-e bine, tot atîta cît mi-e rău și cît mi-e greu,
Dați-mi frunza, să m-acopăr, creangă vie să devin,
Agățată moale-n coama armăsarului divin.
Risipiți-mi fostul nume, într-o urnă în mormînt,
Cine-am fost nu mai contează, nu contează cine sînt,
Elegia unui număr, lîngă ruga unui pom,
E mai grea ca elegia, prin cuvînt, a unui om.
Foaie verde, foaie tristă, foaie număr, foaie tot,
Pădurarii trec pe-aicea și nimic nu mă socot,
Adunare și scădere, înmulțiri și împărțiri,
Obosite-mi sînt de-acestea nervii de nervuri subțiri.
Am să plec, să fiu podoabă, la o nuntă cu noroc,
Pînă cînd, uscat, voi trece în uitare și în foc.
\"Criticului Eugen Simion, arhitect al noii generații
literare\"
Vol. \"Locuri comune\"
Editura Albatros 1986