Zvera End

Acest înger rugător al meu, cu chip de om aspru, înalt în arc-zbor, acest om cu glas neted, șoptit dureros în cânt, atât de departe și-aproape de mine mereu, mă vizitează în gând. Sau singurătatea

E frig și e gri vertical. Păsările ne-au înghețat în priviri. Unde-o să ne mai ascundem, noi, oamenii-umbre? Cine o să ne mai înalțe imnurile, trilurile și căderile? Hére Nímfi Anímfefte. Sufletul

În liniștea gândurilor e o inimă anume, care ascultă atent ce se-ntâmplă cu noi. De ce suntem aici, pe pământ, de ce nu ne mai suntem? E-atâta nedragoste, atâta ură nechemată, atâta

Misterul ne lovește tiptil, ne îmbrățișează cu un trecut aproape uitat, dar senin. În buzunarul de la piept, Tata poartă epitaful lui, scris de mine. Eu, fata de la 3, pentru domnul Niță de la 3 și

În bucătăria ei mică, dar cu ferestre imense, femeia a culcușit în farfurii, căni și ferestre, pe raftulețele cu condimente, în butelci, butelcuțe și în poze alb-negru, îngălbenite de timp, cu o

Când inima atinge orașul, timpul și tot răul rămân strivite, fără de sens. Inima ta — ca un clopot alert. Pașii din ceafa mea, alergând să prindă din urmă viitorul. Inima mea — ca un spital. Aici,

În încăperile înalte, tapetate cu calm, lemn și ambră, muzica se aude altfel. Liniștea e mai liniște. Lumina cade mai lin. Din cerul de plumb, din candelabre fine, ca niște danteluri, din

Părinte, am coborât pân’ la os, până-n stomac dureros, în coșul pieptului, în gât şi-n adânc, în peretele abdominal, sub coastă și-n vintre. Știu că te doare în limba ta albastră și albă, elină, în

E-atâta dragoste în mâinile-acestea, atâta nețărmurită încredere și rugăciune. Mâinile Profesorului meu de Religie îmi vorbesc. Eu, care sunt foarte mică, mă uit mereu doar în jos, nu-ndrăznesc să-l

Întoarce dragostea-napoi ca pe o filă albastră dintr-o carte deschisă, lăsată pe masa de lemn din camera din față, de la drum, cea pe care o numim Casa Mare, casa noastră de oaspeți. Pune-Te Tu

Vântul suflă-n spinarea ta simplu, ca o lumină. Ca un câine-andaluz. O bicicletă e lumea, o bicicletă stricată într-un garaj gri, plin cu tot felul de piese de biciclete. Eu te împung cu ironia și

Am ajuns la capătul răbdării de a fi om. Aș vrea să fiu arc. Săgeată. Sau acvilă. Să nu mai am nevoie de mâncare, nici somn, ci doar de apă și de Cuvântul lui Dumnezeu. Toate Golgotele mele

Doamna care face curat la mine la bloc e deosebit de frumoasă. Ea are în tolba ei, ca un cangur, povești de București, trei copii, soț, un porc de tăiat de Crăciun și multe feluri de mâncare

Tăcerea se așază între noi ca o pasăre albă. În culoarea rămasă din urmă, în zidirea înceată și-n înserarea târzie, aș vrea să sper în toate lucrurile care nu pier. Secunda îmi scapă din