Dumnezeu Aievea

„Tot ce era, încă ESTE.
Tot ce tăcea în noi, încă muge.”
Chiar vi se pare corect să puneți virgule în acele contexte? Știu că ați dorit niște pauze acolo, dar le puteați suplini foarte bine cu puncte de suspensie. Între predicat și subiect/subiectivă nu se pune virgulă.

Eu așa văd lucrurile: tot: pronume nehotărât, respectiv subiect - era: predicat verbal, respectiv verb predicativ cu sensul de a exista, a se afla. Asta este o propoziție. Nu există virgulă între subiect și predicat.
A doua propoziție are un subiect subânțeles și un predicat de asemenea verbal. Virgula existentă desparte două propoziții.

Poate greșesc, un lucru însă este de netăgăduit, și eu sunt filolog.

Scuze, este acolo câte o atributivă intercalată. Regentele: „Tot (...) încă este.”, „Tot (...) încă muge.”

O ceartă a filologilor benefică, aș zice. Cu rectificarea anterioară, eu rămân la opinia mea. Sigur, am intuit că alegerea este deliberată.

Acum ați jonglat fain cu acele linii de pauză. M-ați convins și chiar m-ați cucerit cu textul acesta. Am eu ce am cu verbul „muge”, dar, cum nu sunt un specialist în tehnica discursului poetic, îl accept. (!)

Nu fac analiză - nu pentru că nu m-aș pricepe -, doar recomand și acest text ce vă poartă semnătura.

Nu sunt zgârcit cu aprecierile, doar cu felicitările, de aceea vă felicit pentru creația de aici și o recomand și pe aceasta spre lectură.

Puteam să scriu "incă suspină ïncet". Sau "incă urlă". Dar am lăsat "muge" pentru că are masă, carne, presiune. Nu doar suferă: răsună din adânc, animalic, aproape imposibil de stăpânit. Și contrastul dintre „tace” și „muge” e mult mai violent-memorabil.
„Suspină încet” ar fi înfrumusețat durerea. „Muge” nu o înfrumusețează; o face adevărată.