Redingota de sens

E-atâta dragoste în mâinile-acestea,

atâta nețărmurită

încredere și rugăciune.

Mâinile Profesorului meu de Religie îmi vorbesc.

Eu, care sunt foarte mică,

mă uit mereu doar în jos,

nu-ndrăznesc să-l privesc.

Îl aud cum cântă sau cuvântă uneori,

serios, cu ochii în sus, ca un psalm.

Niciodată exaltat.

Întotdeauna adânc

și modest.

Toată ziua, în afara Liturghiei,

face vin, muncește-n grădină,

plivește la roșii,

stă cu nepoții,

le spune povești lungi

și-și iubește soția

ca pe-o icoană.

Vorbește cu toată lumea,

râde cu toată lumea,

plânge cu toată lumea,

oftează cu ei din rărunchi,

de parcă ar fi tatăl nostru,

un fel de patriarh al verilor, dar și-al

toamnelor noastre

și, mai ales, al iernilor din parohia

mahalalei Sfântul Nicolae.

Îmi amintesc și acum fularul lui negru,

la fel de înalt ca și el,

când eram noi în gimnaziu,

și eu și mai mică, desigur.

Fularul nu știam de unde începe

și părea a nu se mai sfârși,

ca și omul înalt din fața noastră

și redingota lui,

ce mătura treptele școlii, pragul bisericii

și, credeam eu, întreg universul.

Îl numeam simplu: Zorro.

Un luptător al dreptății,

un luptător în Cuvânt și-n tăcere,

un fel de apărător al nostru, al tuturor copiilor,

foarte, foarte înalt

și cu pile la Dumnezeu, Sus,

în Cerul cel mai de Sus,

pe care nici nu-l vezi,

așa gri, iarna.

El nu știa, credeam noi, de strigătul speriat

al întregii clase:

— Vine Zorro! Vine Zorro!

Și ne asculta, noi neștiind mereu nimic

la lecția despre Dumnezeu Tatăl.

Sau, mă rog... mai nimic.

Intră Zorro.

Pasul lui înalt măsoară

pricăjimea cunoștințelor noastre.

Noi, în bănci, ne chircim și mai mici

și, de un frig nevăzut, de nespusă smerenie,

știm că nu știm nimic.

Dar nu e ca și cum Zorro ar ști totul.

Are așa el un mod...

Când ne întreabă ceva și noi răspundem...

ca pescarii ce prind niște fâțe nici nu știi de unde și niște mormoloci de tâmpenii

și mai ciudate,

Zorro aprobă calm:

— Așa...

Iar noi răspundem mirați:

— Așa??

Și continuăm acolo în trombă,

dar cu curaj, oarecum...

Zorro nu zâmbește niciodată.

Dar notele lui ne zâmbesc.

Așa că răsuflăm ușurați.

Zorro își ia fularul și pleacă.

Redingota lui neagră mătură distanțe de sens.

„Am scăpat și de data asta”,

ne spunem noi toți, fără glas, din ochi.

Căci, na, cunoscându-ne jocurile, neștiința și îmbrâncelile,

Zorro, un războinic al Binelui și Adevărului întreg,

ar fi putut să ne aplice pedepse,

să ne sfâșie cu sabia cunoașterii lui,

să ne poruncească, ca un stăpân,

să facem liniște la ora lui,

în școala cu lambriu maro, vechi.

Să urle:

— Respect, loazelor!

Să ne dea cu cărțile și caietele-n cap,

ca la limba engleză.

Sau:

— De ce căscați ochii pe geam, neatenților, neatenților Școlii nr. 16? Mai bine căscați gura la Adevăr și la mine...

Dar Zorro, adică Părintele Ene,

nu zice decât:

— Scriți!

Calm.

Sigur.

Dar niciodată chiar ferm.

Și eu mă plâng la mama acasă:

— Ia uite, mamă, cum zice profu': „Scriți!”. Cum, „Scriți”, mă? Cum „Scriți”?? Se zice „Scrieți”! Ei, las' că într-o zi am să-i zic, să-l corectez eu, deșteapta...

La care mama:

— O zice și el mai pe scurt. Voi sunteți mulți, neatenți. Să vă facă să scrieți mai repede și să aibă timp să vă spună mai mult, ca să scrieți mai mult.

La care, deșteapta gramaticii, eu:

— Am umplut caietul ăla cu „Scriți, scriți, scriți!”. Da' cât să mai scriu?

Mama:

— Până n-o mai rămânea nimica de scris. Niciun caiet de dictando sau de științe. Până la marginea băncii și-a lumii.

Până când o spune el din nou:

— Scriți.

Ca un reflex de demult.

Calm și sigur.

Dar niciodată chiar ferm.

Ca un psalm.

—

ZVERA END

din volumul în lucru „Dumnezeu Aievea”,

capitolul „Anatomia Harului”