Poezie
Maestrului meu în suferință, Metodie
Dumnezeu Aievea
3 min lectură·
Mediu
Părinte,
am coborât
pân’ la os,
până-n stomac dureros,
în coșul pieptului, în gât,
în peretele abdominal, sub coastă
și-n vintre.
Știu că te doare
în limba ta albastră și albă, elină,
în cea mai frumoasă limbă din lume.
Te doare de cazi din picioare
și totuși nu cazi...
Îngenunchezi ca un pustnic
ca să te îndrepți.
Te cobori
în durere.
Osul în os
lovește mai tare
ca o toacă —
metal crud,
dar senin.
În limba ta și a mea,
căci latina
e limba cea mai mamă
din toate,
te înțeleg în tăcere
și în durere mă-înalț.
Simt fiecare os cum se îndoaie.
Nu se rupe în cer,
nici de-l taie.
Încă răsună, străbate, suspină
până la
celălalt os.
Suntem
jumătate furtună,
jumătate ascultare.
Ascultă-mi vocea
cum tună
în tâmple
și-n creierul tău mic.
Chiar dacă nu vrei să m-asculți,
nu vrei să m-auzi,
nu vrei să cânt,
să vorbesc
ca să nu mă pierd...
eu tot am să cânt.
Am să-mi cânt durerea.
Fă ascultare,
Părinte.
Am fost pân’ la lac.
Am vorbit cu florile,
cu pisicile, porcii, țânțarii,
în tot felul de limbi.
Ei înțeleg.
Și engleza.
Cu accent irlandez am vorbit
cu frunzele, copacii și iarba.
Mentă sălbatică, izmă ți-am cules,
leac de stomac.
Le ai chiar în spatele grădinii,
înainte de lac,
lângă gardul
unde pasc porcii.
Părinte,
muzica asta e aspră.
E o sabie ce taie adânc,
până-n carne.
Nu pot s-o opresc
decât
lângă os.
Osul vibrează
odată cu zidul și sunetul.
Îți țiuie în urechi,
în tâmple,
se revarsă
din lacrimă-n inimă.
Părinte,
ascultă cum cad
toate filele unei cărți
fără să le întorci
când citești.
Scrisul îți scurtcircuitează creierul,
străpunge ceafa,
intră în coloană
până-n călcâie.
Îl simți.
Eu sunt un scrib mic,
dar tu mă-nveți.
Tu ești mare cărturar,
Mare,
și-nveți copilul cel mic
să-și grijească sufletul și inima
grijind alți copii
mici.
Tu ești chiar Mare, Părinte.
Și mă înveți să tac,
să mă rog,
să ascult.
Căci să mă plec și s-ascult
e pentru mine
cel mai greu și mai vechi lucru
de pe pământ.
Dar uite,
tot tu m-ai învățat
să renunț la mine.
Căci Învățător ești,
mult, mult mai bun decât mine.
Eu sunt un copil idiot, impetuos,
eh, o femeie
care poate doar să-l pronunțe pe S
ca-n spaniolă.
Σας ευχαριστώ.
Părinte,
să învățăm împreună.
Nu uita:
Mare ești.
Te distilezi
în munca aceasta titanică, aspră.
Nu mai ești om.
Ești un lemn
în care Duhul Său sapă,
lovește,
cioplește.
Ești lut
și în pământ
te vei stinge.
Pentru asta
nu-s multe leacuri.
Unul singur:
roagă-te
și bea apă.
Citește.
Părinte, nu uita:
Mare Cărturar ești.
M-ai învățat
cu vorba,
cu nuiaua.
Și de mă alungi,
tot mă înveți.
Iar eu învăț, Părinte.
Învățăcel am fost
și rămân,
etern,
un student.
Disce ut semper victurus.
Disce ut doceas.
Magnus es tu, Pater.
Excelsior.
Zvera End, Dumnezeu Aievea,
Cap. Anatomia Harului
0118
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Zvera End
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 485
- Citire
- 3 min
- Versuri
- 150
- Actualizat
Cum sa citezi
Zvera End. “Maestrului meu în suferință, Metodie.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/zvera-end/poezie/14204040/maestrului-meu-in-suferinta-metodieComentarii (1)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
Și este și destinată lecturii la Radio Agonia! Are ceva...