Zburlea Ariana

hai vino, nu treci pe la mine strada dianei nr. 2, chiar are numele meu să-ți arăt viața mea din foi veline cum o-ntind pe covor și pun pisica să o lingă să se sature să mâncăm și noi o

un corb sătul de brațul lunii pleoscăie încet cu ciocul în patul meu de ape. prin el, gemetele toamnei apasă căi ferate avariate, în timp ce pilitura de mercur a unui chip, stă ascunsă ca un

torn pe gât coniacul rece și-mi spăl dinții și limba cu el, gândindu-mă să le fie lor, bocitoarelor străine de la căpătâiul poetului cu viața agățată de un muc de lumânare a simțit atât de mult,

azi m-am oprit pe o bancă să-mi privesc mâinile îmbătrânite în lumina soarelui de ora 4 [octombrie] ridurile fine pe degete ca niște tăieturi cu firul de păr sau ca treptele spălate de 13 ori pe zi

Însă în ochii ei candizi, odată plini de Dumnezeu, se citi înverșunarea scrisă cu slove de sînge și umbre pricinuite. Camera îi rămase într-un pustiu calm, mînat de o singulară certitudine – fata nu

stătea mereu singură, cu obrajii mari de pâine pe fântâna care dădea spre clasă îi venise rândul pentru fotografia de sfârșit de an tresărea nu tu! urlă domnu fotograf fata frumoasă cu păr ca

pentru mine gerul iernii s-a ascuns în toamnă că iarna avem crăciunul pe care-l suflăm în pumni toamna îmi rămân doar pașii tăi pe care îi caut sub fiecare frunză, fără să știi și mă cert cu

tavanul e alb anestezic ca un crin de lapte trei sunete grave pe xilofon li niș te s-a stricat. microorganisme. șoapte am mai fost aici cine știe dacă voi mai găsi drumul

să mă surp sub picioarele tale în fiecare hău din fiecare gând aş vrea să mă îmbraci în cele mai tinere stele apoi să orbeşti şi tot să ai conturul meu în rana întunecată a ochilor să mă surp în

când ai venit te-ai așezat pe pat scaune nu aveam, eu mâncam în picioare și niciodată nu venea cineva la mine veselă, tacâmuri, toate la singular o săptămână mi-am băut cafeaua acolo în locul

timpul care stătea într-o junglă distrusă și reconstruită la nesfârșit s-a oprit să mă nască într-un leagăn cu miros de benzină și gunoi ars m-a ademenit cu zahăr, cu basme, învățând să le

mai palidă sunt de când nu te-am văzut cearcăne mâzgălite cu pastel vulgar de culoarea lacrimilor privirea - desprinsă de mine ca și când contemplă niște albastru închis printr-un geam murdar. am

îmi pun carnea pe o pâine, albă ca fiertura uitată în chilia supusă unde micuța călugăriță a murit. pielea a prins fluturi perlați și ei și fără colți - miroase a cale și-a sfântă

mare de sânge în ochii tăi – valurile se sparg în firele de mătase ale rochiei mele de casă. nu știu ce să fac ce să spun decât să scot tava din cuptor cu mâinile goale ca un înger și să

m-am trezit în miezul nopții cu un singur ideal acatist negru împotriva iubirii - să-i cânt leac de adormire s-o arunc în iederă să pască insecte și stele. amor, venus, eros, neptun lăsați-mă să

cineva a pus iubirea între noi acest cuțit cu două lame fără mâner și ne-a șoptit dansați privindu-vă în ochi camille saint-saens danse macabre și cu cât te apropii mai mult cu degetele tale

Ilarion se simțea plin de o dragoste diferită, copilărească. Mergea mai bine, respira mai liber. Chiar își ținea spatele drept și nu vedea în ochi decât strada pe care trebuia s-o traverseze până să

văduva beată de durerea proaspătă ca spuma unui săpun nefolosit trece prin fața blocului alb și-n urma ei toți copacii cad pe drujbe fără să îmbătrânească măcar își șterge bancnotele de

îmi e teamă de tine ca unei femei ce abia și-a găsit adăpost îngrozită că poate mâine dimineață se va trezi cu o pancartă în geam pe care scrie ,,de vânzare” e mai sigur să nu fie nimeni

cineva spală luna de parcă e un geam murdar. e o mână care face asta dinadins să-mi arate chipul tău și să ningă cu pielea ta, poate cuticule tăiate și mărgelele să înghețe a supunere, pe