scrisoare de pe strada dianei

hai vino, nu treci pe la mine

strada dianei nr. 2, chiar are numele meu

să-ți arăt viața mea din foi veline

cum o-ntind pe covor și pun pisica să o lingă să se sature

să mâncăm și noi o albă-ca-zăpada uitându-ne cum se așterne

mătreața atomică pe pervazurile blocurilor de zece

poate să-mi spui dacă mama ta m-ar plăcea

și eu să-i dau un telefon

nu m-as prezenta, i-aș spune voi picta doar nuanțele ochilor băiatului dumneavoastră pentru totdeauna

și că atunci când clipești se aude un clinchet în capul meu

hai vino, treci pe la mine nici nu e nevoie să ne dezbrăcăm, e prea frumoasă

virginitatea unui trup îmbracat cu mintea care-și dă chiloții jos

ne vom număra genele până simțim că ne-a înțeles cineva perfect

în viața asta

am pune și singurătății muzică blues

să o privim cum plânge ca proasta

iar eu să mă prefac că n-am ochii ei

m-aș apropia de fiecare venă a ta să îi recit cele mai înfricoșătoare versuri

să vrei să trăim mai mult noaptea asta

ți-aș agăța paltonul în cui și l-aș trage-n nări

să simt zăpada motorina amestecate cu tămâie

deja aș ști c-aș rămâne cu tine până-mi dispar și oasele

sau până timpul ne va altera percepția

să-ți povestesc ce piele albă ai

ca o iarnă neatinsă în munți, lângă o mănăstire

că și chirurgii ar face icoană din ea

și nu te-ar mai opera la urgențe de atâta melancolie

știu că par o nebună tandră dar aparențele înșală

am tot încercat să-mi mătur tandrețea pe făraș și cumva

am regăsit-o mereu când m-am urcat în tramvai

hai vino să-ți arăt totuși ce tandrețe am ascuns

sub tocul ușii sub căni în mănuși și în ghete

dar mai ales

sub cioburile farfuriilor sparte