fractura radicularis

un corb sătul de brațul lunii pleoscăie încet cu ciocul în patul meu de ape. prin el, gemetele toamnei apasă căi ferate avariate, în timp ce pilitura de mercur a unui chip, stă ascunsă ca un bilet galben, nefolosit în buzunarul unui mort. * era acolo când mi-au căzut dinții de lapte. acum își ascunde privirea până și-n boabe de piper. și rămân trează uneori să privesc jungla de păianjeni, păianjenii care coboară pe funii subțiri să-mi gâdile aerul deasupra feței ca avioanele deasupra patului unui copil pe cale să adoarmă - atât de mici, că simt un instinct matern de a-i crește în ochi, să stau puțin mai mult în fiecare noapte dezlegându-le firele de puf, ca sârma ghimpată, mai lungi decât picioarele. * și când corbul își bate aripile în patul meu de ape, cânt cu vocea lor o voce groasă ca smoala pe care alunecă luna până ajunge la tălpile mele. și zambind, parcă simt cum îmi cresc iar noi dinți de lapte. dar în toamna asta, mi-am promis că nu-i voi mai lăsa să cadă toți deodată.