voiculescu daniela

*** ce haz mai au aceste lacrimi? sau aceasta moarte! la malul marii mele, cerul nu se vede... si rastignirea se face pe scena unei vrajitoare cu tipat de mandragora... totul e o sfasiere

VISUL MEU cum e să trăiești în două cuvinte, să lași timpul pe hârtie... așteptând stângaci, ca să te încolțească iarba... și apoi cerul! cum e să iubești în uimire, să schimbi

printr-o rotire de amintiri, te-am auzit: luptă, iubito! și trupul mi s-a făcut ecou magic... am reușit să înțeleg de ce sunt în tine, de ce ești în mine... era vorba de

nu credeam că o să mă ajungă ziua nopții, când îmi voi vedea timpul decapitat... și nu voi mai avea nicio lacrimă să îl plâng! voi trece după cortină și îmi voi spune... s-a terminat totul! așa,

e Sfânta Treime... aprind trei lumânări, albe... și miros timpul. ninge cu lumină de lună plină... și masa mă așteaptă cu leuștean, trandafiri și busuioc... această simplitate mă renaște,

nu am numărat de câte ori spun, în gând: te iubesc, iubire! dar o spun așa de frumos, așa de adevărat... mi-ai invadat viața ca o deslușire de final, ca un epilog despre fantasticul mult

nu e adevărat... prietenul meu nu a plecat, acolo, departe... și știu că nici altcineva nu acceptă asta... și îl mai strigă, Gabi! și fiecare lacrimă ce cade, încă, se face floare... de

îmi vine s-o iau la fugă... spre tine, iubire! să mă ascund în camera ta... și să te studiez! cum te îmbraci, dimineața, cum convingi timpul să vină cu tine! surâsul tău, identic cu al meu,

da. peste cinci luni, voi sufla în patruzeci de lumânări... va fi o seară rece, de sfârșit de octombrie. îmi voi sărbători suferința și-atât. un tort în formă de inimă și un pahar de șampanie

mă doare sufletul de tine, iubitule, mă doare umbletul iubirii care a venit prea repede, dar prea târziu... și nu mai știu să-mi privesc viitorul! ba mă sufoc, de parcă aș căuta inima

sare de lacrimă amară. cerc ce mă strânge pe pântec... și valul nu mai urcă, se face clepsidră, măsurându-mi ecoul... din mormânt. 20 mai 2009, 16:30

am murit... și mă bucur! cred că asta au vrut lacrimile mele, cred că această destrămare albă vine din ninsoarea pe care o iau sub aripile mele, mult prea tăcute! da, mă duc în altă

ce aș putea aduna din tine, iubitule? aș începe cu degetul mic, cu glezna ochioasă... ascunsă în ceața uitată a lutului... și-aș mai pune buzele tale, rostind poemul

o zi carmine. iubindu-mi arșița sângelui, care se ridică paradoxal... într-o renunțare de căutare, privind cum trăiesc oamenii, șoptind în gând... trebuie să accept viața... nefericirea. 12

cascade, veșnice depărtări deschise de shakesperiene ritmuri... acolo sunt eu, învârtind cuvântul love... și îngerii își pun chitări, se-aud mirări, se plătesc ecouri de amintiri... cu dolari

Dragă Artur... știu că ești departe, dar trebuie să îți mulțumesc! Aceste lacrimi, care îmi curg... sunt pentru tine, sunt lumina sufletului meu! Sunt lacrimi de fericire! Ai reușit, dragă

ești sufletul meu... îmi stai între sâni și te legeni, amețit de gustul dragostei mele, care își vinde lacrimile pe flori de trandafir sălbatic... ești dorul meu... de cuvinte cântate în

atâtea cuvinte, unele peste altele, cutii goale... sunt chinuită de virtual, de timpul aglomerat și de pereți-vampiri... poate că nu voi sta niciodată în leagăn... cu iubirea, poate că locul

totul a început cu un dans... a urmat altul... și încă unul... clipe cu lună și stele! o îmbrățișare lungă, de parcă el ar fi presimțit că viața o să-l trădeze... și eu o să mă transform

nici nu știu de ce mă iubește! am ochi lichizi, venețieni, pântec de lună, săltăreț... mă joc șotronul cu iepurașul! alunec pe pagina copilăriei și fac piruete pe minute... suflu în păpădii

nu știu cum face... că mă trezește dimineața, fără să fie lângă mine! și-aștept să mă sărute, să mă mângâie! dar nu se poate... sunt prea mulți kilometri între noi! și, din sfoara zâmbetului,

să ai curaj... și să spui adevărul, calm, rotund, la fel cum doarme dihorul... înseamnă să înțelegi de ce există două table într-o clasă. pe una sunt scrise proiectele, pe alta sunt scrise

eu sunt simplitatea pierdută, într-o lume care se încurcă. mă zăpăcesc singură, dorind să trăiesc primordial... și clipa mea se roagă mereu, se arcuiește pe membrana sufletului...