voiculescu daniela

de ce-ai pus, Doamne, atâta suflet de femeie în mine, atâta dorință, atâta simfonie? darurile mele sunt ca fulgii de zăpadă, nu țin decât o secundă în palma bărbatului, sunt deja uitare, deja

poate că ești un om de zăpadă, pe care îl cheamă florile mele de busuioc... în ploaie de dor, în zâmbet nepieritor... îți voi zâmbi, dintr-un viitor, și mă vei număra sfios, ca pe fiecare

captivă în jocul lacrimilor... în realitatea mea, doar sfinții mă așteaptă... sunt mereu sfâșiată! urletul timpului, triunghiular, se izbește de inima roții! grăbit să treacă prin

doar teiul iubirii tale se mai vede prin pătratul înserării mele... flori aurii, dulci, un alfabet întreg de liniște... descifrându-mi inima! și timpul cântă, ușor, ca un greiere. pare un

timpul mi se face fir de păianjen, viața mi se ascunde într-un colț de vreme, care țese ceață de dor. zâmbetul tău a rămas pe o stradă, așteptând aura dragostei nebune! veneam cu un alai

mă uit la umbra mea pe coala de hârtie... e mișcarea tăcerii! apoi ascult ploaia și privesc șalul nopții... rămas în mirarea unei levitații! și-mi aduc aminte de primul tău telefon, hotărât

tu mi-ai furat cel de-al treilea ochi... și ai plecat jucăuș, ca Nebunul din cărțile de Tarot, fascinat de movul cameleon al visului meu, dornic să-i citești realitatea! parcă-ai fi prins din

mi-e dor să despic marea prin speranța unui răsărit, să împart timpul printre valuri și vise explozive cu tine... aflând infinitul sărutului pasional! mi-e dor să te găsesc pe trupul

e mult mai mult, iubire, e viscol, e taifun! sau simplu... plicul unui ceai de amor... parfumând aripile inimilor noastre, pe străzi cu buchete de floarea-soarelui, halucinații de sărut pe

de când am venit de la mare... am sânii atât de calzi, atât de zglobii! parcă ar fi doi sori! este o efervescență în mine... așa de dulce, așa de admirată! sunt ca șampania de ciocolată! și

dacă mi-ar fi spus cineva că voi fi iubită cât pentru șapte vieți... nu aș fi crezut! poate ar trebui să scriu despre nebunie, despre partea ei bună, paranormală... am înnebunit de tot! tu

suntem țipătul dintre yin și yang... ne-am întâlnit cu mirarea drumului ce repetă... zâmbetul lacrimei, lacrima zâmbetului! și lebedele ne șoptesc din zbor... nu vindeți iubirea! muriți

noi ne iubim ca necuvintele, prin înțelepciunea amânării... și pe chipul lui Saturn apar mesaje de arșiță, clipind a inimă de soare sec. octave, viscolindu-ne a dor. 8 iulie 2009, 01:36

ce se va alege de filosofia mea? chiar nu-mi va cunoaște nimeni numenul? chiar nu-mi va înțelege nimeni visul? cum aș putea să-mi văd viața dată la câini... și să tac? ei îmi vor sânii, îmi vor

să-mi mai spun o minciună frumoasă? nu îndrăznesc, timpul este deja răsturnat, ca un păianjen sătul de melancolie, drogat cu sunetele unui clopot de ploaie... pe sfârșite! un lung adio,

a fugi sau a nu fugi... asta este dilema clipei mele. am păcălit moartea cu viața, am păcălit viața cu moartea, ca și cum la naștere... ursitoarele s-au jucat, zurlii, cu un pachet de

ma uit la zborul pasarilor si o spirala imi ameteste sufletul... o vocala, un cerc de apa, o dorinta inocenta de a cauta... soapta ta, moneda dintr-un coral piele-de-inger, cu care-mi

dragul meu... nu aș vrea ca istoria să se repete, deși parțial se repetă! m-am îndrăgostit tot de un profesor de filozofie și de istorie, neobosit căutător prin furnicarul vieții! sper, chiar

te-am iubit cu tot roșul macilor, răscolitor... ți-am vorbit despre timpul din timp, nemuritor... și ochii tăi s-au trezit într-o lumină limpede, stele gemene... pescuindu-mi sufletul! 18