voiculescu daniela

mi-e dor de aerul... pe care-l lași să danseze vals, în timp ce te destrami absurd, la masa unei săptămâni... mi-e verde tot sufletul... când îmi aduc aminte de tine, și plec, în

ți-am adunat ghinde, vâsc, merișor și puțină lumină de toamnă... din trifoi! ți-am trimis câte-o șoaptă de dor, când poteca respira încet, ca un nor din voal de mireasă. ți-am arătat și orașul,

lacrimi lungi, suspine tăiate de foarfeca sufletului... și ochi închiși – întunericul mă duce spre tăcere, unde se respiră concluzia disperării. cortina nu se mai ridică, actorii și-au decapitat

viața a ajuns o listă, un comunicat din lucruri fără logică... zahăr, piper, sare, ardei iute și mălai! parcă ai învăța trucuri pentru sex pasional, atunci când relația cu partenerul nu mai

run, run, run... el trece prin desiș. eu sunt paralela lui, șarpele străzii, hipnotizat de dansul frunzelor, care învârt aurul luminii de toamnă... și mă îmbăt cu sensuri din ochiul iubirii!

în urma ta... cioburi de gheață mă plouă cu emoții, când dulci, ca sudul din Apa Lunii, când misterioase, ca albastrul Apei lui Neptun! mă zăresc șerpuind o accentuare de dor... îți strâng

cere și ți se va da... și lingurița de argint a zâmbit. ea mă va hrăni cu timpul rar, al unui tigru siberian, visător. o să ador pașii lui, scârțâind prin zăpadă, seduși de

dimineață de toamnă, fugind spre tine... ca o reluare simplă a unei îmbrățișări de note muzicale, do-re-mi, do-re-mi. lapte cu cereale... desene colorate de scorțișoară, pe șoaptele

o iau spre fereastra ta... pe gândul unei atingeri cu șoapte ultraviolete. și respir primul vers... din poemul special aninat la intersecția obosită de travaliul ciorilor. mă amestec cu o

îmi iubești verdele de gutuie, care te așteaptă împovărat de vise ovale, pierdute din memoria oglindei cosmice. mă șoptești, ca un alchimist, pipăindu-mi conturul spiralat, pasional, de

oricât aș vrea să fug de adevăr, tot simt nodul din gât. oricât aș încerca să rămân cu visul care m-a adus până aici, nu se mai poate... trebuie să deslușesc durerea care mă fulgeră, tunetul

ce simplu e, când nu mai bate vântul... când mergi pe drum știind că punctele cardinale sunt liniștite, nici ele nu mai au nimic de explicat – e doar lumina toamnei, tot mai aproape,

prima zi de toamnă mi s-a așezat pe inimă, fluture mic, galben, asemeni unei șoapte care-ți promite iubire... și-mi doresc să desenez acest evantai, să dau parfumul piersicii fiecărui cerc,

mi-a trecut spaima... speranțele s-au întors ca un plâns de greieri, pe mașina timpului. și plâng încet, cu ele. începe toamna, sfârșitul. vor veni îngerii, să-mi ia patinele vechi,

mă uit prin catalogul de la Avon... mi-aș alege apa de parfum Perceive, din categoria floral-orientală, sau apa de toaletă In Harmony, naturală, ușoară precum o adiere. mă uit și știu că nu voi

arama teilor de seară mă dansează slowly, ca să îmi aduc aminte de toamnă... luminile se aprind. greierii foșnesc prin cutii muzicale. trotineta roșie pleacă să viseze... ultima rotire de

am rămas cu salcia din fața blocului... să învăț filozofia suspinului adânc. Felix s-a transformat într-un gând de internet. da, a rămas singur... și bloguiește, bloguiește, iubind-o mereu pe

azi... mi-a săltat sufletul! parcă eram maimuța capucin. m-am bucurat de rondurile cu flori multicolore... de veselia augustină... și dorul meu a semănat cu o înghețată senină, \"Marea

și uite că nordul a venit la sud... cu ninsori de alge, fluierând pe țevi din bambus... puternic, albăstrind negrul vers... și uite că sudul a venit la nord... cu ploi de

mi-a atins sânii... un gest scurt, ca și cum ai încerca apa! era speriat de sentimentul revederii, părea un copil! l-ar fi speriat chiar și cumințenia unei oglinzi! și valul meu fierbinte,

nu mai port verighetă demult... și de-o săptămână nu mai poartă nici el – l-am convins că minciuna dăunează grav sănătății! mă gândesc la timp... la primele verighete din fire de iarbă! sau la

inimi de castani, vise de smochine, întrebare și răspuns, bărbat și femeie, privire de balans... și mă legăn după dor, și mă rup printr-un fior, ce se-anină pe-o tulpină, suspinând a

îți văd mâinile pe taste, pe porți, prin lumea hârtiei, la volan, pe mijlocul meu, măsurându-mi șarpele făcut inel... și tac. te văd privind banca din curte, vorbind cu ea despre mine, în poeme.

cât ai să mă mai visezi? câte mângâieri vei da chitării, crezând că-i trupul meu? câte strigăte îi vei prinde, crezând că-i sufletul meu? te subțiezi, iubirea mea albastră... într-o noapte de