De-atâta dor!

lacrimi lungi, suspine tăiate de foarfeca sufletului... și ochi închiși – întunericul mă duce spre tăcere, unde se respiră concluzia disperării. cortina nu se mai ridică, actorii și-au decapitat magia shakesperiană! timpul se învelește cu o pătură moale, de aprobări simple, după ce a rostit, golit de sânge: qui bono? e atât de plictisit, încât seamănă cu un director îmbătrânit de gălăgia recreațiilor, care îi amăgesc tâmplele... cu el nu se joacă nimeni! ce va urma? capul aplecat pe o pernă, somnul carului ascuns printre pletele viselor – voi merge din felinar în felinar, din psalm în psalm, din nor în nor, la fel ca toamna semnată pe o inimă înțeleaptă... de-atâta dor, voi prinde ultimul tren spre Eden. de-abia atunci... îngerii muzicanți mă vor striga pe nume, și tot ce-ți voi scrie va purta spirala unui pseudonim: Mira. voi locui pe-o stea, cu bunicul meu... luminând a Grădina Icoanei. 18 septembrie 2009, 15:07