voiculescu daniela

lacrimi de seară, apoi ploaie de săgeți... mi-aduc aminte de crinul de la Schitul din Trivale, de tăcerea lui deschisă spre îngeri. m-am oprit lângă el, ca să înțeleg cum se privește lumea de pe

asterisc. secret de luceafăr. green aqua... mi-e dor de inima lui Spartacus, în schiță de zâmbet, de potecă... am brațele grele, îndoieli pe care stau berzele, prelungind un air

ia-mă-n brațe, îngere! chiar dacă ești un copil, mă voi apleca... voi pune degetul pe pleoapa ta, să palpit ca boaba de senin, ascunsă-n visul ierbii de-a hori cu flori de licurici

e seară... aștept autobuzul. privesc adolescenții. se sărută. se îmbrățișează, închid un w. e seară prin inimi de urme, ajung lângă pădure... și ceasul se sparge brusc. rămân cu zăpada din

viscolul e dirijat pe ritm de căutare, sfâșietor... halucinațiile învârt toate frământările tălpii de urs. ... și urmele mele se dezlănțuie, prin corul inimii crăpate la

iubitule... zăpada asta are un aer tropical, te face să simți visul soarelui! fugind cu luna, de Sf. Valentin, pe biciclete roz, prin Costa Rica! iubitule... timpul nu se mai împiedică

inima mea a căzut pe un taler de balanță, neuroni de cupru s-au trezit cu poftă de roșu, licitând pentru o mireasmă de căpșună... și tac, mă uit la dor cum crește, foc tomnatic, de arțar

scriu, pentru că timpul s-a așezat la masă... ca un înțelept ce știe să mângâie coama lumânării. atâta soare, atâta simplitate, atâtea cuvinte, atâtea smerenii, cu lacrimi de ceară! se apropie

liniștea are ochi de amazonit, fluvii ce vin din copilăria ta, valsând un tic-tac pământiu, ca un contrast de suflet cuminte, împletit cu fire din sardonix și lemn de santal. gust cireșiu. a

ninge cu sclipici... parcă timpul s-ar fi făcut ploaie cu licuricii dorințelor! și sufletul e cald, alunecare de magie, ca și cum tu ai fi lângă mine și am asculta îmbrățișați... Elvis

lacrimile lui, mărgele de nisip. șoaptele lui, azur de jad roșu, mări ce-mi traversează pântecul, învățând legănarea din valurile deșertului. se pare că visele au muchii de piramidă,

face to face... patinatori pe cercuri indigo. ochi de copaci, plini de nori și raze de dor... respirându-ne, după cortina unei tăceri cu brațele rupte. numere pare de buletin așezate

mai avem timp... să citim un poem eminescian, să alunecăm pe ramul cel mai înalt al dorului, contrarii de eșarfă cosmică, animate de sevă stelară, ploaie cu cercei din tei albi... mai

taci... și ascultă! te iubesc! cum se apropie miezul nopții, străinul matematician, prins în gardul împărțirii... mai sunt trei minute, isoscele, și stau ca un trifoi de oglindă. acum se

abia ninge... parcă liniștea s-ar liniști, încercând să numere amintiri de pentaclu, sidefate-n roz violaceu... zâmbete de flori de migdal. mă doare osul cu himere, mă doare el și

parcă aș fi înghițit Crucea Sfântului Petru, cuvintele-mi sunt pași spre cer, gândurile, nodul din psalmul 8, visele, amalgamul nocturn, plutind ca mirosul de pară și sunetul de

eu sunt trează... mereu, e ceva răsturnat în mine, care privește mozaicul lumilor, iar un pahar cu apă rece, turnat în cap... ar suna ca un pleonasm, ar semăna cu o bicicletă dublă

pădurea are culoarea cafelei și-aroma unei seri senine, când tăcerea poartă cercei moi, din vise de aquamarine. ce limpede se vede dorul, cub șlefuit de presimțirea Evei, movă, o felie

stau și privesc ceața... felinarul are ochi de balaur, șoaptele lui mă învăluie pe-o margine de concluzie... poate așa a trebuit să fie, o ironie. Felix să mă arunce în brațele lui George,

nodul își privește durerea în oglindă, gândul îi cade pe o iarnă cu ploi și lacrimi, ca un capăt de viață, violet, filozofând pe inima risipită-ntr-o țară de cioburi. cineva șoptește…

oare îmi va înțelege cineva lacrimile... toate lacrimile? în copilărie, am plâns de singurătatea pe care o vedeam cum îmi dă târcoale! oamenii nu știau să își trăiască viața, se răzbunau pe

SPRE ETERNITATE mă joc pe-o spinare de kiwano. silabele sar într-un portocaliu nou. și ploaia de vise ghicește-n auriu, dezvelește ora de sinceritate... curge iarba și trifoiul, se

pentru cei care nu mai mor... Nichita Stănescu și Artur Silvestri prin 1984... am înțeles că moartea poate fi frumoasă! Nichita Stănescu îi dăduse viață, o transformase într-o stea de