voiculescu daniela

trebuie să opresc balansul balanței, să nu mă mai amăgesc... să cred în roza păcii și să nu-mi înșel blândețea. trebuie să renunț la „filmul negru”, să arunc foarfeca de capete! eu vreau doar

elfii dansează cu mine, un dans inventat pe umărul nopții, amețindu-ne special, ca să uităm... ei au pierdut numărul inelelor de bambus, urcând visători spre cerul din Sagano, râu de dor,

ce ușor e să plângi în hohote, de fapt, să înțelegi cât de mic e timpul în fața iubirii... o iubesc mult pe Flavia, aș vrea să-i desfac aripile de înger – ea încă nu știe să zboare, a

feelings. parcă ai vrea să guști liniile din care ești hașurat... să le îndulcești pasiunea cu bilețele de dragoste! timpul își ascute creioanele colorate, se grăbește, conștient că lacrimile

atâta tăcere... tăcerea de ieri, tăcerea de azi, tăcerea de mâine! câte-o călimară de cerneală pentru fiecare, cât mai plină! un ieri albastru, un azi roșu... un mâine mov! și toate, adunate,

duminica a început cu înserarea ploii, tristețe de ceață albăstruie, socotind ca fluturele matematician... amintirile dintr-un lan cu maci mov. duminica s-a așezat într-un colț,

stau sub aripa îngerului. sunt lacrimă de rugăciune, curcubeu nocturn. gândul tău strălucește-n mine, ca să uit că filmul s-a terminat demult... la do de sus! vreau să te mai simt,

ceva pare să se schimbe... el nu mai poartă cravată, istoria ochilor lui licăre aproape de fruntea mea, iar buzele noastre prind contur de rândunele. vom învăța zborul fericirii, șoapta

mi-e rău, iubire... mă sfâșie frigul durerii, timpul nu mă mai ascultă... îmi fuge doar spre tine, inventând îmbrățișări lungi, eșarfe mexicane! aiurez de dor, până când moartea își face

stau sub copacul lunii și ploile de scorțișoară îmi risipesc suspinele. iepurele surâde blând, imitând un cor celest de clopote pictate cu chinovar... îmi închipui că te oprești lângă

și dacă nu mai avem putere să deschidem gura pentru sărut? spaima să semene cu un costum de Halloweeen, mult prea strâmb, mirosind a blană de lup... să înnodăm umbrele viselor, doar așa, în

cer întunecat. lacrimi care lovesc. baloane cu dorințe, pocnind în mine, strigăte oarbe... nu mai vreau să mă ascund în case de melci, unde timpul are doar uși, uitând să-mi pună

în loc de apă o să beau un shake de Bluegrass, palpitant, ca un cowboy poetic. o să filosofez a festival pe strada creierului sub formă de inimă, învârtind trandafiri și aure în stil

îmi doresc cel mai simplu lucru, mic... ca bobul de grâu! să se facă lumină între noi... să ne vedem atât cât trebuie – eu, femeie, tu, bărbat, iubirea iubirii. ferestrele satului care se

o voce m-a tăiat în două, la telefon. nu am înțeles cum mi-am văzut leșinul, inima lovită de bolovanul transformat de diavol în cuțit. există oameni care strâng frigul nopții, orbirea

de câte ori am scris... despre vis! sau despre speranță! așa am trăit. visând, sperând. am murit, am înviat. câte rotiri! din vis în vis, am învățat că așa este viața... ca și cum aș fi intrat

vreau patine cu rotile, brațele mult deschise, timpul tău copleșitor să fredoneze sub radicalul ilogic al vremii... vreau să mă ierți pentru fiecare fir despicat în patru, pentru deznădejde...

mi-e dor de iarna primei zile, primei priviri, când tu stăteai în fața mea mirosind ca prima zăpadă, prima poveste... ce-mi zâmbea a dimineața Sfântului Nicolae, a daruri ce răsar din multa și

depărtarea... parcă ar fi o cutie cu petale de trandafir cristalizate, sticla cu absint sau un ceai cu aromă de mirabelle și naranquilla... mă cucerește subit! prinde rădăcini la mine-n suflet,

el m-a privit trist – venisem prea târziu! și eram și ciudată! mâncam pâine neagră cu migdale, beam suc de orz verde și presimțeam cutremure! parcă eu aș fi fost prima toamnă în care nu crede...

mâine îmi iau pantofi de pânză! pe cutie scrie fuchsia... și simt gustul verii ce o să vină! voi fi iarăși balerină! voi visa... plaja de la Mangalia, Bulevardul Stelelor și coloanele romane ale

am derulat harta spatelui tău, privindu-mi emoția care desena diagonalele pătratului magic, clepsidra adevăratei iubiri... venise timpul să torn nisipul. să te mângâi tandru, cu o

TREMUR INTERIOR e sâmbătă... e septembrie... e prima toamnă când iubesc și sunt iubită. chiar dacă totul se întâmplă pe o adresă de email, sufletul meu pornește spre adevăr – și totuși există