voiculescu daniela

mi-e dor de aerul... pe care-l lași să danseze vals, în timp ce te destrami absurd, la masa unei săptămâni... mi-e verde tot sufletul... când îmi aduc aminte de tine, și plec, în

nodul își privește durerea în oglindă, gândul îi cade pe o iarnă cu ploi și lacrimi, ca un capăt de viață, violet, filozofând pe inima risipită-ntr-o țară de cioburi. cineva șoptește…

mi-e rău, iubire... mă sfâșie frigul durerii, timpul nu mă mai ascultă... îmi fuge doar spre tine, inventând îmbrățișări lungi, eșarfe mexicane! aiurez de dor, până când moartea își face

de când am venit de la mare... am sânii atât de calzi, atât de zglobii! parcă ar fi doi sori! este o efervescență în mine... așa de dulce, așa de admirată! sunt ca șampania de ciocolată! și

TREMUR INTERIOR e sâmbătă... e septembrie... e prima toamnă când iubesc și sunt iubită. chiar dacă totul se întâmplă pe o adresă de email, sufletul meu pornește spre adevăr – și totuși există

iar... trebuie să îmi ascund lacrimile! ce groapă flămândă mă devoră... mă cere din fărâme, amețită după risipa pe care o spulber, sincer... același desen cu păpădia dusă de vânt... tot

lecția pe care o dă moartea... despre viață! o vedem cu toții. trebuie să realizăm că trăim și să trăim... realizându-ne! trebuie să ne aducem aminte că bucuria este un lucru sfânt, iar

oracolul îmi spune... că este timpul să închid mormântul. și să uit... ochiul pierdut. și ninsoarea... din clepsidră. oracolul mă vrea vie... să-i povestesc despre puritate, să-i zâmbesc cu

să nu faci greșeala să îmi ucizi zborul... să nu te îndoiești niciodată de mine, nu ai de ce! am ținut ascunsă femeia din mine, deși știa atât de bine să sărute și să mângâie... mă ofer fără să

taci... și ascultă! te iubesc! cum se apropie miezul nopții, străinul matematician, prins în gardul împărțirii... mai sunt trei minute, isoscele, și stau ca un trifoi de oglindă. acum se

poate că ești un om de zăpadă, pe care îl cheamă florile mele de busuioc... în ploaie de dor, în zâmbet nepieritor... îți voi zâmbi, dintr-un viitor, și mă vei număra sfios, ca pe fiecare

ia-mă-n brațe, îngere! chiar dacă ești un copil, mă voi apleca... voi pune degetul pe pleoapa ta, să palpit ca boaba de senin, ascunsă-n visul ierbii de-a hori cu flori de licurici

vreau patine cu rotile, brațele mult deschise, timpul tău copleșitor să fredoneze sub radicalul ilogic al vremii... vreau să mă ierți pentru fiecare fir despicat în patru, pentru deznădejde...

trebuie să trăiesc, deși totul pare un amestec de chiftele marocane... da, trebuie să trăiesc, să iert și să iubesc acest exercițiu divin al dragostei de viață... de fapt, toate lacrimile

totul a început cu un dans... a urmat altul... și încă unul... clipe cu lună și stele! o îmbrățișare lungă, de parcă el ar fi presimțit că viața o să-l trădeze... și eu o să mă transform

elfii dansează cu mine, un dans inventat pe umărul nopții, amețindu-ne special, ca să uităm... ei au pierdut numărul inelelor de bambus, urcând visători spre cerul din Sagano, râu de dor,

dacă ar fi să pun semnul egal în dreptul numelui meu... aș scrie o fărâmă de sinceritate! de aici pleacă totul! viața m-a obligat să defilez cu măști, dar sufletul meu a protestat mereu! el

20:33. un val de lacrimi. se întâmplă ceva! sufletul mă anunță... bate, să iasă! cu strigăte este săgetat, vrea să scape! ce aș putea să-i mai fac, ce aș putea să mai inventez? ceva se

SPRE ETERNITATE mă joc pe-o spinare de kiwano. silabele sar într-un portocaliu nou. și ploaia de vise ghicește-n auriu, dezvelește ora de sinceritate... curge iarba și trifoiul, se

ești sufletul meu... îmi stai între sâni și te legeni, amețit de gustul dragostei mele, care își vinde lacrimile pe flori de trandafir sălbatic... ești dorul meu... de cuvinte cântate în

liniștea are ochi de amazonit, fluvii ce vin din copilăria ta, valsând un tic-tac pământiu, ca un contrast de suflet cuminte, împletit cu fire din sardonix și lemn de santal. gust cireșiu. a

vreau să fiu eleva ta... hai-hui să te colind la ora așteptării! să mă asculți... după ușa tăcerii, imaginându-ți spirale groase, albe, de dor cumplit, un viscol... rotunjit de mănușa

ești bărbatul care mi-a trezit timpul oprit pe marea singurătății... m-ai deschis ușor, din mirarea unor culori... care-au picurat din curcubeu! sunt evantaiul tău straniu, cu trepte de