voiculescu daniela

da, așa strâmbă, pe ramura dreaptă a timpului ce se agăța de graba unui cer alburiu, uitat. mă săgeta locul și spaima mea era ecoul tău, adolescentin. aș mai fi stat, așa simplu, pentru că

romb. Platon desenează o notă muzicală. praf de ninsoare, călător matinal, fard de tăcere. pătrat. în șoaptă uimită, fereastră ruptă din miezul inimii. cel mai roșu poem, la

un sân dezgolit, un ciorap de arlechin și numărătoarea inversă! balanța se învârte, arde ca privirea de lup, amețind normalul... fulgii de nea țipă oblic, a dungă între mine și

sunt eu și acoperișurile albe... ninge încet. câinii încep să urle, lasă urme pe drum... renunț la baie, ca să mă încălzesc cu lumina zăpezii și să-mi împac pântecul mic, ghem de rodie...

atenție, se închid ușile! și filmul începe straniu, ca minusul unui număr ce cade în exclamare... ninge cu piese de domino! și zâmbetul se ascunde într-o mutare de șah metalic! poate că

te-am găsit pe sânul meu stâng, tatuaj filozofic, răscolind trecutul, lăcrimând a ramă subțiată de lipsa iubirii... și te-am mângâiat cu monede de început, te-am respirat până la

este, iar, 5 decembrie... este ziua noastră, iubitule! ne cunoaștem de un an. mi-aduc aminte de cel care stătea în fața mea, scriind cu fum lunatic... Daniela Voiculescu. am păstrat

când începe decembrie, timpul seamănă cu o mirare de dor în ochii Sfântului Nicolae... devenim copii, ne dorim dulcele mângâierii, căldura primilor fulgi de nea, zâmbetul luminos al străzilor

timpul trece... parcă ieri spunea Rumi: „dacă am despica un fir de praf, am găsi în el un soare și planete care se rotesc în jurul lui”. lumea se încâlcește... scoțienii fabrică Tactical

dacă ar fi să pun semnul egal în dreptul numelui meu... aș scrie o fărâmă de sinceritate! de aici pleacă totul! viața m-a obligat să defilez cu măști, dar sufletul meu a protestat mereu! el

alunec pe zâmbetul lumii noastre și decupez codul suprem al înserării. undeva, fireflies... șoptind a tremur de verde fierbinte, întorcând marea într-un cântec de pântec, stranietatea lui

mi s-a presat sufletul și merge ca linia dreaptă a frunzei de salcie, împărțind visele dulci ale timpului de jurnal, tristețea mijlocului de noiembrie... yellow girl. sunt cuprinsul

am recitit poemul tău. începutul și sfârșitul sunt la fel. când gândește luna... oare simți? sunt argint în ploaie, pe-o margine de dor, unde stau suspinele flăcărilor gemene, luminând urmele

ce departe mă simt de Felix, parcă ar fi sonda Mars Pathfinder... pe Ares Vallis! cineva mă servește cu bomboane în formă de baloane de rugby, pe care scrie Phobos și Deimos... dar sufletul meu –

fără vise, fără trăiri... sunt doar o ploaie de noiembrie, o vioară pe Riviera Franceză, rătăcind un parfum de lavandă printre dorurile palatelor roz. fără spirale, fără

când gândește soarele, fluturii verbelor cad pe crizanteme de obsidian, trezind amorul eroic, infernal, al unui colibri cu ochi tomnatici... picături de ploaie din compas, gânduri

cocoșul se-neacă cu ceață, câinele se sperie-n somn, iar strada face sudoku pe spinarea cometei... cifrele vin spre tine, ascuțind un șir indian... te vei trezi în sunete

de fapt, pe ultima pagină a agendei... vreau să scriu despre ce-mi doresc! încep cu pantaloni negri de piele și tricou alb cu bretele. mai pun și-o pereche de botine, alb cu negru, să calc

eu nu am ascuns nimic, am iubit ca noiembrie, până la ultima frunză, și m-am îndoit ca lebăda mută, din melancolie în melancolie... până la viscolul unei seri de poezie, cu rime de echer pe

m-am oprit să vorbesc cu Nichita... i-am dat dreptate. nu pot scăpa de singurătate! și-am vorbit prin lacrimi, și îngerii ne-au privit... ne tremurau bărbiile, necuvintele! pavam o lume cu

pădurea e un joc cu buchete de aramă, venusiene târzii, adorate de noiembrie. vântul caută iluziile ascunse în zâmbet de Jhonny Deep. pustiul fumează o dimineață de cimitir. alchimiștii

stau și mă gândesc... cum m-ai pierdut? de fapt, cum m-ai pierdut și a doua oară, și a treia oară? unde te va duce drumul, motanule filozof? cum ai să înnozi cozile viselor? mi-aduc aminte

cum se dă totul peste cap! îngerii nu au somn... răsfoiesc frânturi de spaniolă! beau șampanie și mă gândesc la George. cine credea că va accepta lecția despre chirurgia emoțională? presimțeam