Inima se topește!

m-am oprit să vorbesc cu Nichita... i-am dat dreptate. nu pot scăpa de singurătate! și-am vorbit prin lacrimi, și îngerii ne-au privit... ne tremurau bărbiile, necuvintele! pavam o lume cu bucăți de timp, prin căderea unui albastru evadat din povestirile lui Borges! palpam moartea și busola, orbi eram și înotam prin oceanul galben! albastrul gusta galbenul... ne înălța sfâșierea valurilor, cheile din cuvinte descuiau participiul creierelor, bolboroseau a egoism. undeva, statuile se uitau pe cerul tălpilor, culegeau stelele și le lipeau pe plictiseala margaretelor indecise. picura a infinit de dor, ca o rotunjire de Dora, alergarea pe loc. nimeni nu stă la pândă lângă inima soarelui, nimeni! și-atunci Nichita a plecat, să se facă buzdugan! 3 noiembrie 2009, 02:19