voiculescu daniela

așa sunt... o văpaie de dor pe Ponte Rialto, cântând misterios... Why, de Annie Lenox. și alerg după răspuns, cât mai sus, așteptând să mă întâlnesc cu columna lui Constantin Brâncuși! așa

pentru pagină... vei rămâne Felix. pentru sufletul meu... vei rămâne Gabi, lacrima mea. pe 2 mai 1988, când te-am cunoscut, aveam 19 ani, dar am știut că nu vei mai pleca din inima mea. și-n

ochii mei sunt flăcările unor ploi de toamnă... violete. disperarea mea, ropot sălbatic pe inima clipei, vine din impulsul unei oglinzi care se crapă între realitate și lașitate. se preferă

și uite că e greu să trăiești simplu! filozofii aștern vorbele pe hârtie, dar sunt puțini cei care adoră simplul... care știu să se întoarcă acasă, zburând ca iubirea! și uite că e greu

pot să mă opresc... oricând! să mă uit la timp și timpul să se uite la mine... amândoi uitați... uitând de noi! vremea și timpul, perechea uitării... trecând în negativul unei fotografii,

mă plimb printre mesajele din calculator și inima mea se mărește cu fiecare poezie trimisă de tine... e limpede că apele noastre s-au întâlnit cu cerul! suntem atât de liberi în iubire...

m-am dus ca la farmacie... pe rețeta mea scria „iubire”... dar el mi-a spus: nu avem! te vei sacrifica pentru familie! ăsta o să fie sfârșitul meu? să-mi tai aripile și să mă ascund, să-mi iau

în stânga mea, e luna plină, un cerc pe care merge doar misterul unui cameleon... atent la fiecare zâmbet nocturn, trimis spre îndrăgostiți! în dreapta mea, e icoana unui perete, un dreptunghi

m-am săturat să-mi pun lacrimile pe hârtie, să-mi caut sensul sufletului... am să arunc umbrela, să mă plouă cu fluturi și dorințe... vreau să respir cu tine ploaia iubirii, să zbor! 10

tu ai fost trifoiul meu, zâmbetul și lumina... tu ai căzut pe sufletul meu vândut... și-ai citit: femeia în tărâmul uitării! ai reușit să mă trezești, dar când m-am privit în

am văzut-o pe Mariana Brăescu Silvestri... plângând! dar lacrimile acelea întreceau cadranele lumii, năvăleau... căutând! alt înțeles al timpului, altă ieșire! ca și cum... acel sfârșit ar fi fost

trecând peste... statui și oameni, artificii și avalanșe, cărămizi și oseminte... timpul numără și strâmba lașitate, și falsa conjunctură, și trădarea iubirii... atunci când știi că telenovela

cine râde în mine, cine se veselește? o fărâmă de clipă se rostogolește prin aerul zborului meu, se joacă! tu ești! mă guști din lacrimă și spaimă, din vis și dorință, din ochii ce mă ard și mă

ești bărbatul care mi-a trezit timpul oprit pe marea singurătății... m-ai deschis ușor, din mirarea unor culori... care-au picurat din curcubeu! sunt evantaiul tău straniu, cu trepte de

zarurile au fost aruncate între răsărit și apus... canguri albi, stropiți cu tuș! jucăuși... și ne-am privit în oglinda sincerității... boboci de bujori, strălucitori! în nopți cu lună

20:33. un val de lacrimi. se întâmplă ceva! sufletul mă anunță... bate, să iasă! cu strigăte este săgetat, vrea să scape! ce aș putea să-i mai fac, ce aș putea să mai inventez? ceva se

iar... trebuie să îmi ascund lacrimile! ce groapă flămândă mă devoră... mă cere din fărâme, amețită după risipa pe care o spulber, sincer... același desen cu păpădia dusă de vânt... tot

citesc ce mi-ai scris. nici nu știi cât mi-am dorit aceste cuvinte, această iubire simplă, dar puternică... nimeni nu mi-a spus ce îmi spui tu, nimeni nu mă cunoaște ca tine! înverzesc

lecția pe care o dă moartea... despre viață! o vedem cu toții. trebuie să realizăm că trăim și să trăim... realizându-ne! trebuie să ne aducem aminte că bucuria este un lucru sfânt, iar

umbra mea este Felix. el merge cu mine... și-mi zâmbește a primăvară, ca o eternitate a clipei care se întoarce mereu acasă! filozofia noastră va fi seninul timpului, ce trece și nu

mi-am oferit jumătatea... pe care am ținut-o, douăzeci de ani, desculță, cu părul în vânt, citind „Cenușăreasa”! ți-am pus-o în brațe, disperată, fără să bănuiesc incendiul filozofiei,