Virgil Titarenco

oamenilor vă invit la schimbarea mea la față anul acesta voi perfecționa întoarcerea acasă îmi cotrobăie amintirile prin sertar știi mirosul de lemn uscat mirosul banal de altădată ziare

apusul îmi va aduce bărcile undeva mai aproape de mal vacile mele de smoală obositoare iluzii spre măcelărie și dor de pămînt le voi mulge din ugere întunericul pentru ultima oară picături

contextul epiteliu al ultimelor cuvinte urgisește întoarcerile ca o stare de somn mineral acum nu mai pot sa nu iert ambuscadele nesărutului tău cînd apele se topesc în ghețuri de seară fierbinte

deși nu o va înțelege nimeni aceasta e povestea borangicului înflorit era ca la orice sfîrșit de primăvară bicisnic de simplu războaiele se încheiau cu un strigăt și o masă de cîini se

nebunia ia și alte forme mai pașnice decît poezia pescuitul la gura borcanului sau poate alegerile anticipate pentru locurile rămase de veci și degeaba să nu spui niciodată în dragoste chestia aia

eu la urma urmei trăiesc și e bine bine derapat de pe șine iar hainele mortului stau elegant așezate pe mine percep indolența suav ca o boare nu simt nici un fel de oroare mătase cașmir sau

trei pisici negre pîndesc soarele de azi dimineață eu stau de vorbă cu lehamitea din mine ignor ora mesei parfumul iubitei și o grămadă de ciori isterizate de ultimele furtuni solare vorbim despre

iubito, mai ții minte iluzia căutărilor noastre abstracte kabbalah atingerii tandre trupul tău vestalic amforă adumbrită de șoapte mai ții minte ambiguitatea regăsirilor

... sîntem doar umbre de regi ascunse în piept zac trecuturi ne dor străpunsele scuturi pe oasele noastre întregi cohortele toate cînd vin e timpul ce nu va să fie sub pînză de pleoape

nici n-am băgat de seamă provocarea era o mănușă sau o batistă de damă sau poate cheile de la mașina ta răsturnată în lac nu mai privi la nodul gordian ca la un ștreang atîrnat de copac nimeni nu

scriu povestea lui risipită negru albastru pe oase bătrînii au tibii subțiri înflorite la capete în petale uscate boboci de crin mirosind a rugăciuni vinovate scriu povestea nebunului

erau toți acolo de parcă n-ar fi știut că doar prezența lor ochii lor deschiși bulbucați mă ucid mă eviscerează îmi despică amintirile una cîte una aburinde încă vii tremurînde mă priveau seduși

absurda primăvară din mine a scos ghioceii pe caldarîmul ca o insulă rece a dimineții în coșurile acelea mari de nuiele albastre gondole bolnave de atîta soare alb ireal o privesc în ochii ei