noroiul sfînt printre degete

statui cu fețele sparte mă privesc pe fiecare stradă în lasciva poziție a doua undeva între absurdul marginilor și tînguirea saltului în gol Devii parcă filozoful propriei tale situații existențiale: statui cu fețele sparte / mă privesc pe fiecare stradă în jurul căreia construiești câteva forme de amplă și subtilă rezonanță lirică: și tînguirea saltului în gol mă ating pe conturul interior al sufletului eu sînt un om obișnuit mi-o repet zilnic va trebui să o cred va trebui să o crezi de ce să mă închid în aceste sufocante cuvinte Rămâi mereu ceea ce ești, fiind totuși mereu altul. Tonul familiar folosit constă în originalitatea și farmecul spunerii: de ce să mă închid / în aceste sufocante cuvinte toți știm că nu are importanță ce scriu nici cea mai mică valoare cine va mai ține oare minte rîuri de metafore albastre prelinse prin mii de capilare abluțiune a căutării de aur noroiul sfînt printre degete murdare frunze de laur Desigur limbajul tău e reconfortant și ni se pare uimitor cum din înfățișarea lui simplă și cam terestră se iscă totuși ceva imponderabil, fiorul secret al poeziei, cu profundele lui implicații umane: abluțiune a căutării de aur / noroiul sfînt printre degete Îți descoperi drumul pe măsură ce te descoperi pe tine, pe măsură ce devii conștient de propria structură, de posibilitățile pe care aceasta ți le deschide în definirea ta artistică.