Vasile Pin

pe o idee de drum viitorul împinge fiecare secundă să nu cadă în prăpastia numită eu până când devine praf cu ceafa groasă de trecut iar ciori își fac cuib în pălăria lui spartă între timp

trebuie să fie preoți printre îngeri și vagabonzi subsoluri pe unde lumina își scoate coastele când plânge o lumânare după un suflet tramvaie care își conduc gâfâind fiarele vechi pe

și ai depărtat gratiile dar ai oprit orologiul cuvântului de parcă nu mai voiai să-l înstrăinezi îi țineai secunda încă în lesă mângâindu-l cu degetul inimii care număra respirația precum un

stăteam cu un lup flămând la poartă el se uita la mine dintr-un oțel transparent ca un om scotea inima cu toate bătăile la vedere și-am văzut o făptură care stătea cu noi deodată eu mă

unii văd dincolo de umbra secundei niște oase câinii văd corzi de viori și cântă dintr-o idee viermele pământul flămând dă din coada trasă la sorți a face din păsări pian e mai mult decât

când mă fac mare as vrea să plec într-o gutuie și tu deja să locuiești acolo ca într-o țară cu frunze de oameni ținând copacii de vârful păsărilor și tu să scoți apă cu cana ochilor ochilor

și distanței dintre oglinzi îi este frică de o lacrimă care nu duce nicăieri două priviri paralele care întârzie ca în toate minunile în care nu crezi se dilată spațiul trecut dincolo ar

când se va veni vremea doamne să mă iei de după umeri sub frunză de lună să-mi ceri să tai factura pentru apa cu care m-ai spălat pe picioare aș vrea să faci să plouă să nu se

sunt lipsuri în mine nu în umbra mea un chibrit își zbate pleoapa să le acopere am pus pe trup solzi de răchită să nu mă teamă apele artera ruptă în inima unui copil sângele numit

în vremea întrecerii socialiste copacilor li se stingea lumina păsărilor cerul animalelor iarba iar cuvintelor omul cel nou cel tânăr cel bătrân cel care nu creștea cuvântul umbla cu

ultimul dangăt vei fi cuminte și vei respira din toate oasele pe care te-ai cățărat paharul de vin roșu e gol un formular clopotul scuturat de praf este scufundat într-o apă amară pentru

ea vine numai joia are timp să țină lecția liniei vieții mele analfabete de vineri sub îndrăzneala brațului stâng întâmplat la asfințitul sub bluză al ultimului nasture a crescut iarba n-o

reptilă nisipul coboară în apă să caute printre medicamente de dimineață urmele pașilor îmbrățișați până la geamandură până când au devenit gutuile din formula apei până când n-au mai

când ți-a mai rămas o picătură de noapte de dat jos de pe tine mă întrebi cum găsește ploaia urechile acului pe întuneric să coase frunza de lună și omul de potcoava ființei lui în trenul

a trecut atâta timp încât copacii s-au dus până în cer și s-au întors să-i privească străzile pustii din iarba cu frunzele albe în tâmple a trecut atâta vreme și mai veneau zile care creșteau de

apa-i cânta verde din frunză un cerc și încă unul și încă până la vârful durerii cu care-atingea luna venită goală să se scalde și bunică bătrână s-a urcat astă-noapte-n spinare de

grâul din cer s-a copt mama rupe pâinea fierbinte și-o-înmoaie în lapte steaua era doar o frunză ce se rupea din mâna ei și se-întorcea la copac cu o floare de tei am zgâriat coaja lemnoasă a unei

nu e păcat să scoți lumina dintre ferești și să zidești în fiecare noapte o femeie în tine și ziua să se surpe din brațele ei să o zidești până când apa devine sete și trupul foame până când

cât fumezi o țigară tu stai cu tine cu diavolul cu dumnezeu cu focul într-o biserică fără pereți și fără acoperiș de parcă te-ai ruga înainte de a-ți scuipa palmele ca și cum scuipatul ar face

probabil că dacă m-aș fi împiedicat de cea de-a doua coastă din această poezie aruncată pe jos aș fi devenit blondă pescarii de la marginea zilei după ce-ar fi vândut peștii caracatițele

“n-ai să” ... și-ți curgea sânge din nas era din sângele pe care ți-l donasem de ziua ultimului diagnostic medical sufereai de mine erau tumori pe creier pe linia sânul stâng pe buze sub

la marginea pământului locuia o floare de mac își făcuse umbră dintr-o piatră de drum ce se-ntorcea înapoi cu distanța pe margine fântâni înșirau setea ca poveste n-aveau unde să se mai ducă nici

pentru că ai plecat am acoperit cu palmele jumătatea goală a oglinzii mă amenința cu pumnul avea imprimate în ape adânci alfabetare A începea Albastru care clipea a Dor care mângâia precum un

frunză verde de naiv descusut la substantiv fâlf-fâlf copacul își ascunde ferestrele naive printre păsări frunză sură de arsură stă un lup de limbă-n gură mama ciorilor s-așază cuminte peste