Vasile Pin

un ochi pune șaua vederii pe cerul neprivit al unui cartuș și trage aleargă printre cioburile colorate lumea un iepure de câmp lacrima se sprijină rănită de fereastră

aam scos vederea la soare muscă n-a mai venit înapoi avea miros de gutui își scutura picioarele de polenul albastru al rugăciunilor prelinse pe obraz între noi se făcuse atât de târziu

uneori păsările cad. vâsle pe pământ. cu sârmă ghimpată ea a scos o secundă din carul mare. și a rănit distanța. între noi sângele închipuirii a curs. printr-o venă tramvaiul oprea între

am făcut un gard s-a uitat un om dincoace pur și simplu ploua torențial și lupului i-au ieșit pistrui am mai pus metereze s-a uitat un gutui glonțul lui galben îmi mângâia floarea pe care-o

sângele lup nu mai face regula sângele oaie judecă în câmpiile elizee iarba îndoită de umbra goală și ea în viitorul acesta vărsat peste o tarabă cu verdețuri ieftine mi-e frică să mor să nu

timpul nu mai încape în el scoate apa secundei și din piatră vie și din piatră moartă să-și spele mâinile de aceea lupul poartă foamea la gât transparentă păsări cad dintre aripi ținându-se de

luna plutea ca o barcă. pe cerul negru erau vâsle. singure. câteodată numai un gondolier. veneau norii. să-i aprindă țigara se prelingea un licurici. pe la geana unei sălcii treceau doi

la început era singurătate cu grenade nesemnalizate muream cu zece ani mai bătrân decât mine fără alcool un câine de idee lingea rănile nimeni care să mă șoptească să mă uite trenul cioplea

în curtea pustie din țara accea pe care n-am mai apucat s-o constuim sunt îngropați și bunicii amintirilor pășesc mă împiedic de-o piatră este lacrima cu care ai aruncat după

cerul și pământul ieftin piatra iubire despărțind moartea de moarte bărbatul mai înalt decât toate înalturile de pe celălalt mal femeia pasăre spunând rugăciunea

trupul tău pe marginea patului ochiul un vampir rănit bea și ultima picătură rotundă iederă dimineața se cațără pe ferești să-și taie venele goală liniștea ta respirând întinsă

cuvânt lângă cuvânt ca flutur lângă flutur și apa apa aceasta ca o pisică sălbatică se lipește de pietre și se aprinde luna

jurnalul orei 5.00 e momentul la care și îngerul doarme printre cuvintele paralele un om se oprește paralel cel ce va fi rămas fumează ultima țigară apoi trece ora exactă pe cealaltă

din ochii mei unde cădeai te ridicai din fiecare ploaie de pe fiecare bârnă atât de strâmb cioplită ai vrut să schimbi lumea pentru mine și eu a trebuit să înțeleg pierderea ta singura

dimineața sunt unii ce scot ziua de băut din fântâna-mi adusă de spate cu ciutura plină au la gât cravata secundei cu care se bate moneda distanței din sânge de trandafir plătesc și sting

când s-au fumat toate țigările ai rămas doar o fereastră prin care femeile frumoase și-au privit dincolo de cui îi e frică mai tare trupul atât de turistic și s-au prelins pe sticla rece precum

iubirea un anotimp perfect umplut echilateral cu diametrul isoscel al dimineților în cămașa cu nopțile scurte dacă unghiul π al tâmplei sprijinită în iarba glasului tău ce se culcase

anul 2015 tocmai ne-a depășit mergea pe contrasens avea manualul căii de mijloc sub orizontul primelor sale zile probabil atinsese nirvana ediție limitată și s-a dus avea cred peste 365 de

unghiurile acestui cuvânt sunt ascuțite se pot înfinge-n pământ ca să-l ari sau să-l blestemi sunt ascuțite ca ochiul lunetă de vultur nici doina nu se mai poate rătăci și roua cuvântului din

când acopăr lumea cu pleoapa unui ochi mereu uit pe cineva dincolo și plouă de parcă aș avea un prieten ce a lăsat ușa la apă deschisă și uitarea se urcă pe funii la cer să scoată din fântână

am frecat podeaua până la ultimul nod al sentimentului de copac încât a venit o vreme și pietrele tăceau în limba lor tânără de femeie „cum naiba poți să scrii asta” urmează semnul

între orbi numai ea era vederea pe sub trestie de gând ea ducea lemnul ud al unui zâmbet trecea prin aer de păsări ea albastră era frunză de mare frumoasă în cămașa unei ploi era bețivă cu

niciodată cuvântul nu mi-a fost atât de prieten ca atunci când am luat biciul și l-am scos din cușcă mi-a întins sângele încât au început oameni să mă înoate muzicantul tocmai coborâse