un ochi
pune șaua vederii pe cerul neprivit al unui cartuș
și trage
aleargă printre cioburile colorate
lumea
un iepure de câmp
lacrima se sprijină
rănită
de fereastră
aam scos vederea la soare
muscă n-a mai venit înapoi avea miros de gutui
își scutura picioarele de polenul albastru al rugăciunilor prelinse pe obraz
între noi se făcuse atât de târziu
uneori păsările cad. vâsle
pe pământ. cu sârmă ghimpată ea a scos o secundă
din carul mare. și a rănit distanța. între noi
sângele închipuirii a curs. printr-o venă
tramvaiul oprea între
am făcut un gard s-a uitat un om
dincoace pur și simplu ploua torențial și lupului i-au ieșit pistrui
am mai pus metereze s-a uitat un gutui
glonțul lui galben îmi mângâia floarea pe care-o
sângele lup nu mai face regula
sângele oaie judecă în câmpiile elizee iarba îndoită
de umbra goală
și ea
în viitorul acesta vărsat peste o tarabă cu verdețuri
ieftine
mi-e frică să mor
să nu
timpul nu mai încape în el
scoate apa secundei și din piatră vie și din piatră moartă
să-și spele mâinile de aceea
lupul poartă foamea la gât
transparentă
păsări cad dintre aripi ținându-se de
luna
plutea ca o barcă. pe cerul negru
erau vâsle. singure. câteodată
numai un gondolier. veneau norii. să-i aprindă țigara
se prelingea un licurici. pe la geana
unei sălcii
treceau doi
la început era
singurătate cu grenade
nesemnalizate
muream cu zece ani mai bătrân
decât mine fără alcool
un câine de idee
lingea rănile
nimeni care să mă șoptească
să mă uite
trenul
cioplea
în curtea pustie
din țara accea pe care n-am mai apucat s-o constuim
sunt îngropați și bunicii amintirilor
pășesc
mă împiedic de-o piatră
este lacrima cu care ai aruncat după
cerul și pământul
ieftin
piatra
iubire despărțind moartea
de moarte
bărbatul
mai înalt decât toate înalturile
de pe celălalt mal
femeia
pasăre spunând rugăciunea
trupul tău pe marginea patului
ochiul
un vampir rănit
bea și ultima picătură rotundă
iederă
dimineața se cațără pe ferești
să-și taie venele
goală
liniștea ta respirând
întinsă
jurnalul orei 5.00
e momentul la care și îngerul doarme
printre cuvintele
paralele
un om se
oprește
paralel cel ce va fi rămas fumează ultima țigară
apoi trece ora
exactă
pe cealaltă
din ochii mei unde cădeai
te ridicai
din fiecare ploaie
de pe fiecare bârnă atât de strâmb cioplită
ai vrut să schimbi lumea
pentru mine
și
eu a trebuit să înțeleg
pierderea ta
singura
dimineața
sunt unii ce scot ziua de băut din fântâna-mi adusă de spate
cu ciutura plină
au la gât cravata secundei cu care se bate moneda
distanței
din sânge de trandafir
plătesc
și sting
când
s-au fumat toate țigările
ai rămas doar o fereastră prin care femeile frumoase
și-au privit dincolo de cui îi e frică mai tare
trupul atât de turistic
și s-au prelins pe sticla rece precum
iubirea
un anotimp perfect
umplut echilateral cu diametrul isoscel
al dimineților
în cămașa cu nopțile scurte
dacă unghiul π al tâmplei sprijinită în iarba glasului tău
ce se culcase
anul 2015 tocmai ne-a depășit mergea pe contrasens
avea manualul căii de mijloc sub orizontul primelor sale zile
probabil atinsese nirvana ediție limitată
și
s-a dus
avea cred peste 365 de
unghiurile acestui cuvânt sunt ascuțite se pot înfinge-n pământ ca să-l ari
sau să-l blestemi
sunt ascuțite ca ochiul lunetă de vultur nici doina nu se mai poate
rătăci
și roua cuvântului din
când acopăr lumea cu pleoapa unui ochi
mereu uit pe cineva
dincolo
și plouă
de parcă aș avea un prieten ce a lăsat ușa la apă
deschisă
și uitarea se urcă pe funii la cer să scoată din fântână
oricât de adâncă ți-au săpat ăștia groapa
tată
tu tot n-ai încăput
cu totul
ți-a rămas o mână lăsată ușor
pe creștetul nepotului de dincolo de zarea
fumegândă
o sudalmă agățată în nucul cel
am frecat podeaua până la ultimul nod
al sentimentului de copac încât
a venit o vreme
și pietrele tăceau în limba lor tânără
de femeie
„cum naiba poți să scrii asta” urmează semnul
între orbi numai ea era vederea
pe sub trestie de gând ea ducea lemnul ud al unui zâmbet
trecea
prin aer de păsări ea albastră era
frunză de mare
frumoasă în cămașa unei ploi
era
bețivă cu
niciodată cuvântul nu mi-a fost atât de prieten
ca atunci când am luat biciul
și l-am scos din cușcă
mi-a întins sângele
încât
au început oameni să mă înoate
muzicantul tocmai coborâse