Vasile Pin

noaptea pluteau prea multe drumuri sub pielea subțire de sticlă albastră plopii urcă pe terasa cafenelei ciorilor cu gluga pe cap steaua are dureri de stomac sclavii îi culeg iarba de vârfuri

mi-ați scos ochii o dată și încă o dată m-ați trimis să-i caut cu lumânarea verticalității pereților vedeam bine cu sprânceana că nu mă vedeți jucați table cu ochii îmi ștergeați din statistici

stătea cu coatele pe asfințit un pod bătrân de-atâta apă să-și învețe umbra lui catifelată cum să putrezească stătea un om și însera în viața lui de peste umăr și ea nenorocita îi arunca cu

sufletul tău are partea sudică dărâmată ciorile de îngeri negri și pietrele călări nu mai dor ultima amintire așezată pe-un cocktail molotov meditează strângi la piept aerul barbar care

pe zidul bisericii binele împarte cu poarta deschisă ceapa și mămăliga din cer cartea zidește cuvântul și se împarte înghesuială cu lumânări lumina neîncăpută de ochi cerșește cu mâna

există un moment de nisip și ceață care vine pe jos își așează șatra în formă de plăci tectonice să-i țină de urât și barză pentru că despre copii nu poti vorbi în prezența

eu un cadran tu doar o oră ei călare vindeau timp am putea da mărgele dintele din coajă de durere muntele cioplind piatră pentru săruturile negre am putea da o supradoză din ultima

aveam două vieți a doua a început când am înțeles că am numai una una care se urca pe ochiul unei catedrale de religie barbară culoare-abia ținută-n ou și învelit de-o piatră am plecat

curios și obosit să mângâie stăpânul câinele dezgolește la gard marginea înțelesului trecător osul începu să se îmbrace în cuvinte

pentru durerea din partea stângă a acestui cuvânt marele egoist ne-a învățat dulceața din mașinile de salvare linii paralele cu girofar sunt strivite între dinți când se lasă frigul

de când cineva mi-a furat sufletul i-a luat mărgelele colorate și a dispărut caut un om să mă găsească atunci când nu mă găsesc să-mi găsească cuvintele din podul casei și să ți le-agațe de

ochiul s-a repezit asupra mea dând din coadă - ai venit prea târziu osul culorii l-am aruncat după folosire cu părul ud iese această idee din fire

am fost amândoi acolo pe mormanul de gunoi tu căutai într-o pungă de plastic copiii pe care n-o să-i știi niciodată eu făceam curătenie sub o unghie unde era umbră și dirijam simfonia a 5-a

un copil a decupat un om mare dintr-o bucată de pământ de lapte l-a luat de mâna l-a pus în locul măselei de minte și copacului i-au rămas frunzele mici fiecare mare avea gust de izvor fiecare

ca să nu îl trântească vântul drumului i s-a pus o bordură traversând beata fiecare petală este scoasă pe targă de sângele străzii să nu i se infecteze rugăciunea doamne a tuturor

substantivul acesta s-a retras într-o pagină albă până la brâu timpul a descălecat de pe tânărul armăsar și corăbiile au înghețat verbul au coborât ierni și păsările din zbor și au plecat

prin ceață sunt ca ferestrele oamenii te gândești la ceva frumos și de emoție aburești ceața e o mașină cu farurile sparte se ridică-n picioare să aprindă lumina cu noduri în asfalt ne căutam

nu-ți trebuie bărbat ziceai cu zâmbetul trupului tolănit tânăr căutându-ți femeia din mine nu-ți trebuiam încât lepădai de pe tine seara

pentru că frunzele nu tremură în dialectul lupilor pădurea ieșind de la cârciuma acestui vers sparge cu colți de mesteacăn gâtul căprioarelor îngenuncheate să bea dintr-o urmă de urlet

vorbeai în lume s-a dat atâta plecare cât este nevoie o frunză tremură și aerul are gust de păianjen fiecare trestie ruptă ochii lătratul câinilor niște cântece albastre care țintesc

tu o barcă împletită din coajă verde de nisip abia te țin într-o mare rănită la albatros eu un lup împletit din ciutele ochilor tăi pădurea de-atâta frunză-albastră învelea o petală de vânt

la început cuvintele vin dezbrăcate în lume atât de goale încât se înțeleg doar ele cu ele prin pielea umedă de copii apoi le cresc dinți și idei iar înțelesul li se acoperă cu pampers

seara pe marginea zilei frunză la capul podului rănită luna își aprinde țigara pe coapsa tremurândă a apei păsări de nisip cioplesc salcie adâncă și albă precum o singurătate prin