Vasile Pin

cuvântul între două vârfuri de tăcere fără cablu vântul e câine lătrând la ciobani și plouă parcă sângerează dintr-un stârv de toamnă de sub poalele călugărite ale buzelor doar ciori vin

ochii tăi arcuindu-mi mirarea flămândă pe streașina udă a buzelor niște oameni și-au uitat pașii pe trotuare i-am încălțat până la vârful cuvintelor niște morminte văruite cărți citite

când jucăria se strică pe planșetă când focul e un bandaj antiseptic când primului pas îi lipsesc picioarele când lacrima îmbătrânește înainte de ochi când casa scârțâie dintr-o poză mai veche

la bufetul din port vapoarele pensionate beau rugină și se uită la trenuri beau și numără din câte litere de memorie se scrie marinar din câte mări se scrie albatros din câte șuruburi se scrie

așa cum o frunză de culoarea fierului deschide o grenadă nesemnalizată sub tălpile goale ale versului toamna cu sabia ei de machiaj deschide sângele ferestrei așteptând păsările să se

mersul pe frânghie mers pe lumină de iepure palmele care încălzesc frica precum o rezistență în munți fără uniformă de iarnă unde zăpada este un iepure tremurând de prăpastie știi că

unele povești stau cu picioarele băgate de vreun zmeu în pământ până la muma-pădurii și de lemn întreabă ai umblat prin sângele amurgului prin stele cum e acolo și acestea mor de sabie alte

rupeți-mi ce n-am învățat să vorbesc cuvintele care nu le-am spus se lungesc soldați în spatele meu și mor de ciuma uitării puneți în lanțuri mâinile-mi căzute și trageți să treacă prin

mai trebuie să fac încă un drum am luat pe umăr jumătățile dezvelite ale oaselor alb ningea sau nu știu era plumb și le-am pus pe cântar mai trebuie zise vocea din spatele ușii albastre

cuvintele din gura ei așteptau prima zăpadă desculțe autobuze și ciori se obișnuiau cu ideea sub un balcon o chitară abandonată căuta printre petale galbene de vânt un sol sub 20 de centimetri

întrebare ajutătoare ești cine este celălalt și celălalt răspuns ajutător ești un instinct de câine care-și marchează singurătatea întinzi năvodul ideilor în calea ambulanței și crezi că

țigara pe pământ țigară în cer două fumuri și același drac pe care-l afumi și pe pământ și dincolo fumezi și socotești carnea nu este a ta este o carte împrumutată de la viermi ochii nu

momentele acelea când dormeai într-o basculantă abandonată ca un câine și liniștea dimineții îți pregătea o cană de ceai când te tăiai la ochi cu singurătatea venită să-ți ceară un ban iar

treci prin urechile acului ultima răsuflare apoi te apleci spre pământ până ce el ți se cațără ca un soldat mutilat pe picioare cuvinte pe lumină de ochi le trage pe el poate i se

a fi cu sabie destulă prinsă-n rugăciune stătea pe cal umbra și călare și pe jos prin ceața care s-a-nfruptat din rege potcovea în oglindă urme-n zăpada spre a nu fi și pentru ca să

iubirea val căutând cu sextantul un port cât o lacrimă în seara când dezlegai câinii albaștri să plângă în cazarma unui umăr cuvintele atârnate lilieci pe streașina udă a buzelor

cuvântul scârțâie ca o poartă de metal când îi este dor există un os de refugiu un răspuns nechemat o distanță care se prostituează după lăsarea trotuarelor la vatră o femeia pe care-au

dă-te jos mărie de pe cuvânt că-i încă prea crud zic când a mai rămas o picătură de noapte de dat jos de pe ea nu-l pune pe buze când plivești fluturi sălbateci de pe ultimul sărut nu-l vedea

goală liniștea ta respirândă am lăsat privirea să crească călugăr scot lama acestei clopotnițe din nisip ai lăsat nerespirat aerul acestui păcat care s-a îndoit

de când m-am descusut și de mine acul și ața le țin întinse la uscat pe marginea cotului prin gaura din mijlocul ceraceafului zăpada se învârte în jurul cozii precum o pană albă de indian în

sărim afară din noi să vedem cu ochiul altcuiva care stă cu el la vedere verdele lui este înclinat iarba este înclinată și păsările zboară înclinat sărim afară din noi să spunem cuvântul