Vasile Pin

mai e doar o haină o mânecă eu o mânecă tu cald într-o răcoare alb într-un cuib negru sare peste un gând frumos mai are o pată de la ultimul sărut și-un nasture lipsă de la ușă o îmbrac te

am încercat să uit literă cu literă numele tău să le dau foc încă de la vârful degetelor cu care mă scuipai până la mama ori să le rup din umeri ca pe niște dicționare pe care nu le mai simt să

“eliberează-mi soțiile cuvintelor mele violate prin chiliile voastre de poezie eliberează copiii cuvintelor mele hrăniți cu laptele vostru oxforizat dă-le drumul cuvintelor mele încă bune

oasele s-au albit și-au devenit pământ carnea a făcut dragoste cu pământul și i-a născut fii de țărână tânără sângele s-a făcut metal ascuțit și a tăiat pământul până la pământ și îngerul s-a

ea stătea neagră pe un vârf de idee încât deodată ideea clipi neagră ca o cioară el stătea alb pe-o petală de vânt când deodată vântul înflori alb ca un înger și piatra se despica în

scena întâi pe un platou de poezii veștejite cade o frunză transparentă prin care se vede întrebarea din rândul patru așteptând să se-întâlnească cu o atingere femeia tușește-n culise se șterge

în aceasta privire este pădure nu este posibil ca frunza ce mângâie ca un tăiș haita de lupi din care m-a despicat să mă învelească cu pleoapa unui copac probabil era mâna ce mângâia singură

știi moartea închiriată pe care o purtăm în zgardă și o scoatem să muște în fiecare dimineață dintr-o lacrimă prelinsă din mare încă de pe la vremea când pântecul mamei ca un albatros ajunsese

dă-te jos mărie de pe cuvânt că-i încă prea crud strig de pe merele-i de aur căzute în palme nu-l spune cu buzele crude nu-l vedea cu vederea ta verde nu-l atinge cu atingerea ta neatinsă cu

i-am întins o privire ca un păcat și i-au crescut frunze pe buza secată i-am înnorat o depărtare și s-a oprit alergând ca un păcat am tăiat orizontul cu linia dintre noi și s-a prelins

nu mai este timp cum spuneam nu mai este să mai gândim cu dinții lobilor frontali care dacă nu se tratează la îngeri au carii să plecăm dintre ochi să plecăm din carnea infestată cu ceară și

am căzut dintr-o amintire a mamei despre tata într-o apă rece în care moașe bătrâne taie lacrimile crude de la buric și astfel sunt șchiop de un frate de o soră cu sângele transparent din

cuvântul înseamnă aur de monedă de ipotecă sau de poezie bancnotele mari sunt păstrate în propoziții de valori iar mărunțișul este vărsat pe stradă alături de sufletul săracilor și-al ziarelor

　　　　am trecut strada cu o pisică 　　　　pășea pe umbra mea cu toate cele șapte vieți 　　　　singure 　　&#1

în aglomerația aceasta întunecată de statui încercam uneori să ies la lumină cu un vers stăteam amândoi la o margine de pădure el să bea din lacrimile unui brad bătrân eu să urlu versului îi

sentimentul meu flămândul meu sentiment de iubire l-ai spart ca pe un bec de stradă cioburile au zgâriat aerul și aerul a ieșit de sub păsări care au devenit pietre au zgâriat pământul și