îmblânzitorul de durere

niciodată cuvântul nu mi-a fost atât de prieten

ca atunci când am luat biciul

și l-am scos din cușcă

mi-a întins sângele

încât

au început oameni să mă înoate

muzicantul tocmai coborâse din gutui un pui de bolero fără cămașa pe el și

pompierii visau cu vârful degetelor iubitele care se scurgeau printre buze iar focul

era numai o apă care stătea la gura sobei și asculta

câinii au spus că plouă

ca o eșarfă

mușcătura biciului șerpuia înspre gâtul subțire

al vântului

care-l luase sub aripa lui și a deschis gura

unui strigăt

aruncându-l ca pe un os tânăr

măselelor de minte

și oameni

nu au ajuns la mal și s-au tot dus să mă înoate

legat cu șnur verde la pălărie taurul aștepta în culise să îl găsească numărul

de la fântână semăna și se uita în lungul dimineții și făcea umbră secundei care

era numai o pasăre ce stătea la streașina gândului și asculta

am fost laș și am spus că acest cuvânt nu este al meu

el

mă mirosea ca un câine căutând scobitoarea

dintre dinți

cu care-l eliberasem din plomba ideii

ochii lui erau atât de umezi

încât nu m-au recunoscut

un pian visa în poala cheii sol o poartă prin care să încapă suferința unei priviri

strivită sub pleoapă de cuvânt dar poarta se izbea în golul care scârțâia prin gardul pe unde intrau câinii pe care-i dureau luna ce nu se născuse