când mi-ai smuls ploaia din balamale

când ți-a mai rămas o picătură de noapte de dat jos de pe tine mă întrebi cum găsește ploaia urechile acului

pe întuneric

să coase frunza de lună și omul de potcoava ființei lui

în

trenul marfar

unde oasele se îmbracă cu oameni un mal de sălcii peste osiile ruginite

o secundă

ploaia

nu găsește urechile acului și aruncă ghemul apelor pe geamul deschis

al unei case al unui om al lunii pătrate

de dorul tău

atinge-mă zici cu băgare de seamă să nu-i strivești gleznele fine

cu care ne învelește

uneori

din bidonul ei de plastic unde benzina este neagră la pipăit

cînd este pe-aproape

dumnezeul ploii aprinde marginea ochiului să nu se-mpiedice de noi

la rând

se dau castele de nisip

pentru fiecare păcat

atinge-mă zici

stau lipit de sânul tău ud și atât de fierbinte

încât a clipit