Vasile Munteanu

departe de mine gândul de a nega sau a minimaliza valorea sau profesionalismul acelora direct implicați în acest eveniment; desigur, este lăudabil faptul că astfel de manifestări \"de substanță\" se petrec (cu atât mai mult) departe de țară; precum lăudabil este și \"ecoul\" acestora, autorul care întoarce prin cuvânt strigătul emoției (artistice) către locul din care s-a strigat.

și, pentru a răspunde la întrebare: fără cârje și rotile (cu alte cuvinte, fără pârghii conjuncturale), ologul ar executa un craul cu existența în piept; cine știe, posibil să câștigăm vreo paralimpiadă; deși, cum sugeram mai sus, atleții gândirii acestui neam s-au trat \"afară\" și numai de acolo au concurat cu succes; aici, rămân nostalgicii și \"mezinii\" (mai mult sau mai puțin risipitori); în definitiv, una e să vinzi moștenirea primită la plecare, alta e să îți vinzi pământul, limba și părinții; amatorii de chilipir vor exista întotdeauna...

uneori, se dovedește mai risipitor fiul rămas acasă.

în plus, la ce îi folosește ologului de ambele picioare (istorie și cultură) cârje? probabil la a scârma prin cenușa (imperiului/ilor) după os(car)ul lipsă; fie și dintr-un scaun cu rotile...

\"armonia\"

scuze

suntem martorii unei estetizări a amintirii, unei muzici ce vine din trecut și pentru care clipa prezentă constituie un veritabil contrapunct. Și, deși partitura pare cumva golită de vitalitatea ei originară, aromina vine dintr-o nostalgie contemplativă, accentuată de kitschul contemporan.

totuși, „poezia realului” suferă oarecum, nu reușește să sugereze suficient acea distanțare de ordin superior și nici implicarea, iar inserturile publicitare nu au forța necesară, nu sunt nici suficient de speculativ-naive, nici suficient de vulgare (d.p.d.v mediatic, desigur).


cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

după cum am observat de-a lungul efuziunilor tale, ai verb; din păcate (sau este numai o fază), textele tale rareori exprimă \"teme, motive, mituri\" dincolo de universul site-istic; nu cred că tot ce mâncăm, tot ce ne hrănește trebuie pus înapoi pe masă (gata digerat); părerea mea este că trebuie transformat în energie (fie prin ardere, fie prin sublimare) pe care să o folosim pentru a hrăni la rândul nostru pe altcineva; și mă opresc aici, tonul patetico-filozofard nu mă prinde în expimarea directă.

un cititor,
Vasile Munteanu

mulțumesc, Viorel, pentru lectură și pentru semnul despre.

\"Piramidele? Căcat! Colosul din Rodos? Căcat! Femeia română!\" (Balanța)

și tot din...

\"La muncă, bă, enoriașilor, futu-vă muma-n cur de ortodocși (np pravoslavnici)!\"


reușit flit al... aducerii-n zadar aproape.

felicitări pentru... bărbăție :).

asta e, vă răspund tot eu:

nu am nimic împotriva acestor genuri: tanka, haiku, haibun, dodoitsu sau... jujitsu; sunt de acord cu dumneavoastră, că ați respectat \"canonul 7-7-7-5 silabe\", dar ați omis un alt canon: pe acela... poetic; dacă-mi permiteți o analogie, seamănă cu un motor de dacie montat pe o caroserie mercedes.

Ne-am săturatu-m-am de noi/ Dar nu sunt drumuri înapoi; cu reciprocitate, Divizule, întotdeauna.

Ce palmă, Forian, că mai întâi era oglinda și dincolo nu se vedea decât țăndări; mulțumesc pentru lectură și pentru semn.

... întotdeauna un timp este...

nu cred, Carmen, uite, pe tine nu am fost supărat niciodată (încă); mulțumesc pentru lectură; și, da, ai dreptate, dacă aș fi continuat altfel, aș fi scris altceva.

nu știu, Bogdan; o vreme așa am crezut; azi, nu mai sunt atât de \"mistic\"; mulțumesc pentru prezență.

Ioana, te invidiez, eu sunt prea neputincios pentru a reda copilăria printr-o gravură; pt că tipul acesta de \"reproducere\" nu ține cont de nici un \"tipar\"; mulțumesc pt semn.

George: nu am crezut niciodată că sut deținătorul vreununi adevăr topometric; dimpotrivă! dar cred în cuvânt și în forța sa de evocare; sunt unii (de fapt, foarte mulți) care sau nu cred în forța cuvântului, sau nu au pășit niciodată într-o astfel de realitate; poți scrie zilnic despre părinți, săli de biliard, cămine de studenți sau abandonate/căsătorite, dar nu poți scrie toată viața; pentru că viața înseamnă (și) altceva; mulțumesc pt lectură.

în realizarea acestei descrieri, cuvântul își redobânește valoarea sa primară, el constituie un adjuvant al ideii; cu toat acestea, tabloul realizat nu reprezintă un simplu exercițiu stilistic, pură imaginație, ci dobândește realitate tocmai prin identificarea subiectului cu obiectul descrierii, atiudine auctorială care nu provine dintr-un efect al legitimării artistice, dimpotrivă reprezintă atributele sale obiective.

prin urmare, aspectul nu cade pe \"cine\" este, ci pe \"cum\" este personajul; dincolo de aceste atribute, el este un om; el poate fi oricine, dar el nu poate fi oricum; astfel, este sugerată subtil, dar ferm o dramă [cu tot ce implică ea: constrângeri (etice, sociale, morale, biologice), atitudine (revoltă față de unele și resemnare față de altele, personalitate (individuală și colectivă)]

autorului reușește să depășească arta portretului; părerea mea este că (prin individualitatea lectorului) avem de-a face cu un autoportet; al oricăruia dintre noi...

cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

Anghel, mi-a tare plăcut asta: \"confluența tradiționalismului dezrădăcinat și a urbanismului resimțit cu acuitate\"; știu și eu, nu din asta se nasc \"marile sinteze\" (era să zic \"marile speranțe\"...)? mulțumesc pentru semnul de lectură.

se scrie corect: \"acordă-ți\" (ție, îți, -ți): mă refer, desigur, la modul în care am tastat \"acordăți\"

din textele tale răzbate o anume sensibilitate, naturală, nedisimulată stilistic; desigur, ea este necesară exprimării artistice de bună calitate; însă actul artsitic implică anumite rigori, nu se rezumă la \"stare\"; părerea mea este că ar fi un bun început să abordezi problema acordării subiectului cu predicatul; asta în cazul în care nu dorești să scrii \"oricum\", ci cauți să tinzi către \"ceva anume\"; zic să nu te mai grăbești să postezi, acordăți răgazul unei analize, inclusiv gramaticale, asupra propriilor texte; merită, într-o zi vei constata că te reprezintă, că te indentifici nu numai cu tot ceea ce ai scris, dar te reprezintă și \"cum\" ai scris.

spor la treabă.

avea și v(asile) m(unteanu) o replică în filmul în care nu se știe cine l-a distribuit, dar în care n-a avut nici o replică, niciodată: nu crede în sfătuitorii absenți, căci a lor este împărăția cerurilor (și marea..., și muntele...), aceștia nici singuri nu se cred.

semnat,
\"profesorul de mimică\" [alias b(rigada) d(iverse); recomandare: a se rezolva întâi parantezele]

nu scriu eu pe cât mă încurajezi tu; chiar mă gândeam să nu-ți răspund, să vedem: absența scriiturii cât să mai vrei îți spune... (glumesc, evident; mai bine zis, în_cerc).

mulțumesc pentru cuvinte și pentru dincolo de ele.

am citit acest poem ca pe o mărturisire a recuperării erotice, o atracție (hai să-i spunem) gravitațională către nucleul existenței tale, siluită, alungită între cei doi poli magnetici: iubirea de scris și scrisul despre iubire; de aceea nimic nu poate fi cuprins într-un singur cadru, totul este multiform (deși un lector grăbit ar putea afirma că diform), la limita dintre abandon și contopire.

cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

te invidiez, Doru, și te compătimesc: cercul întrebărilor este infinit; dar nu poate fi altfel, opusul înseamnă resemnare; mulțumesc pentru lectură și pentru cuvinte.

m-ai derutat, Marius, recunosc, contrar programei \"scolastice\" (fie ea pre sau universitară), care are cu totul alte opțiuni, prefer estetica valeryană, dar poezia valeryană... mai puțin; dar, da, un om viu este un om răzvrătit, numai în moarte poți afla (ne)liniștea; mulțumesc pentru prezență.

în care \"diferența nu contează\"; întregul text este o aritmetică ușor stângace, așa cum stă bine sincerității, un declarativ guvernat de sentimentalism, în interiorul căruia cuvintele sau se încăpățânează să exprime, sau se îngrămădesc spre rost(u)ire.

am citit,
Vasile Munteanu

uneori, ajungem prea târziu; există distanțe pe care nu le putem controla, există întâmplări firești în ordinea naturii; în definitiv, tot ceea ce contează este căutarea de sine (\"adulmecarea propriilor urme\") în acest tumult existențial caracterizat de simultaneitate (unul lângă altul) și succesiune (unul după altul).

același,
Vasile Munteanu