Vasile Munteanu

i) mulțumesc, domnule Mihăilă, pentru lectură și pentru semnul despre; probabil că , într-o zi, scrisul se va cuminți definitiv.

ii) drag îmi este Camus, domnule Sibiceanu, trist de drag (să spun așa, pentru că, în viziunea sa, suferința și speranța sunt deopotrivă absurde; nu atât prin eterna lipsă de soluții raționale, cât prin totalitarismul discreționar pe care Incomprehensibilul îl are asupra existentelor și, mai ales, asupra existenților; dar și mai dragi îmi sunt aforismele lui Kafka și ale sale "maladii ale prizonierului"; mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre; și pentru dincolo de cuvinte mulțumesc.



iii) da, tot timpul cade câte ceva; chiar și Viața pare uneori o simplă pană de curent...; și pentru aceasta mulțumesc.

deh, înainte, sober-itatea era un fel de între-stări; acum e invers: starea e un fel de între-sober-ități.


mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre

nu mă refeream strict la tine sau strict la acest text - atât că am mai avut parte de astfel de comentarii afirmativ-constatative și efectiv nu știu de unde să deșir înțelesul; măcar dacă el ar veni însoțit de o precizare: cel mai bun din ... texte; sau dintre următoarele (a, b, c..., n) texte.

oricum e puțin probabil ca acela care recurge la o astfel de caracterizare să fi citit numai texte de acel gen; ori, lucrurile nestând așa, textele chiar sunt incompatibile, deci nu pot fi echivalate, catalogate prin comparație.


încă o dată, mulțumesc pentru semnul de lectură.

nu mi-au plăcut niciodată caracterizările de tipul acesta: "e cel mai bun text al tău", "nu e cel mai bun text al tău"; parcă aș fi la debut și, după multe încercări, am însăilat ceva cât de cât acceptabil; sau mi s-ar face "bilanțul" :)

am mai spus acest lucru: în ziua în care aș crede că am scris un "text perfect" aș renunșa la a mai scrie.


mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre

mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

și pentru.

p1: părerea mea este că direcția propusă de dv, d-nă Văleanu, ar fi validă numai în cazul în care pasivitatea Anei la care faceți referire (în opoziție cu activul lui Manole) ar fi una consimțită; ori, dimpotrivă, ea își exprimă explicit dezacordul, prin urmare rezultatul creației lui Manole este (și) un viol, este deopotrivă divin și demonic; lucru sugerat și de tăinuire, de ascunderea actului, de lucrul în timpul nopții.

p2: desigur, interpretarea lui Negru-Vodă merită ea însăși o discuție aparte; el poate fi văzut (pornirea sa către crima justificată este una asumată precreațional), prin urmare, este lesne de asociat cu tenebrositas (beznă a mormântului și a Hadesului); ceea ce își dorește el cu adevărat este a obține la suprafață o proiecție a propriei viziuni subterane („precum în cer așa și pe pământ”); mai ales că, în final, apare elementul acvatic primordial (izvorul), adică negreala, impuritatea (immunditia) se purifică prin ablutio (spălare).


Concluzie: după ce am reflectat la aceste aspecte și am încercat o apropiere nu atât dinspre Freud, cât mai degrabă dinspre Jung, pornind de la premisele sus-enumerate, în cazul în care nu ținem cu orice chip să fim tendențioși (evident că putem interpreta cum ne convine), cred că interpretarea cea mai aproape de veridic ar fi aceea în care cele două forme de manifestare, Manole (masculin, activ) și Ana (feminin, pasiv), sunt privite ca dualitate specifică a creatorului uman (Hermaphroditus = Hermes + Aphrodite); prin urmare, vorbim despre distincția diurn (conștient) vs nocturn (inconștient); nu în ultimul rând, să ne amintim că anima (suflet) este de genul feminin (element fără de care pur și simplu creația nu iese la lumină, nu prinde viață și nici mântuirea nu este posibilă); numai prin această “împerechere” sângele mort al trupului se metamorfozează în apa vie a izvorului creației.

nu poate nimeni nega faptul că, în timp, Sisif dezvoltă o obsesie pentru "acea piatră"; nu-l împiedică nimeni să o abandoneze și să ducă spre culme una pe măsura înzestrării sale; e clar, albul (puritatea) acesta care se desprinde din întregul text este o iluzie - ca o mireasă pe care ai vrea să o treci pragul în brațe, dar are 150 kg, iar tu nu ești halterofil; prin urmare, singurătatea ne returnează micilor noastre răutăți, clopotului nostru de gheață (sticla e un material ignobil).

personal, aș renunța la "așa e iarna".

în primul rând, apreciez curajul de a (mai) aborda o astfel de temă; desigur, dacă ar fi fost vorba numai despre curaj, nu era nimic de apreciat; mai e "firescul" începutului; absența patetismului exagerat, a afectării care se transformă în ridicol; și acest portret indirect; și finalul.


cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

aș renunța la primul vers, care este explicativ și delimitativ; mi se pare mult mai expresiv a lăsa cititorul să se întrebe dacă dacă este un text "erotic" sau o ars poetica.



același,
Vasile Munteanu

nu sunt de acord din câteva motive (neclare nici mie, drept pentru care voi încerca să le identific):
i) dragostea unui iepure este cu desăvârșire absentă atunci când tu, ca "stăpân", confunzi iepurele cu un câine de pază, excluzându-l din cercul casnic, dar neexcluzându-l din cercul domestic; cum ar veni, iepurelui de câmp îi refuzi câmpul, oferindu-i (la schimb) curtea; pentru a o păzi; omițând că Natura nu l-a înzestrat cu astfel de calități - motiv pentru care nici nu latră, nici nu mușcă; desigur, dacă nu ești destul de neinspirat pentru a-l încolți și a-i băga un deget în gură (am auzit că băgatul pumnului în gură ar da rezultate mai bune...); prin analogie, întreb: posibil să fie vb despre un tușeu bucal?
ii) un radio emite (în eter) declarații de dragoste aproape zilnic; pe tine s-ar putea să te duruteze faptul că nu îți sunt adresate; cred că ai confundat subiectul cu obiectul (și invers, desigur).
iii) spațiul decolării, și, așa cum afirmi, iv) al desacralizării străjuit de trandafiri nu este o pistă, ci un nume (a se vedea în acest sens Umberto Eco).
v) eu vorbeam despre un eșec al receptării, nu al enunțării; care, desigur, poate să fie valid; asta nu înseamnă că este și poetic.
vi) în ultimul rând (chiar ultimul), părerea mea este că AcelA s-a născut prin iluminare (cum unii prin cezariană - motiv pentru care el se numără printre cei făcuți, dar nu născuți); situație în care trebuie să fim de acord cu el: între iepure și capră nu este nici o diferență (semiotic vorbind; gastronomic ar fi însemnat, de exemplu, ca Ulise să fie afectat de nanism; ceea ce nu este exclus în cazul AceluiA - ca și cum Alice ar fi găsit doar eticheta cu "Drink Me", pe aceea cu "Eat Me" negăsind-o vreodată).

MA, legătura dintre melc și iepure e similară aceleia dintre Ahile și broasca țestoasă; cum ar veni, unii mor de durere în cot, alții de durere în... călcâi; nu poți cunoaște inima trecută pe numele tău pentru bani ("de când mi-am cumpărat"); paradox(al)ul este acela că, tocmai pentru că animalul (mai ales acela de companie) gândește aproape, dar iubește (de) departe, s-ar putea să nu observi că, atunci când tu crezi că ai cumpărat, pur și simplu te vinzi; prin urmare, este la fel de posibil ca icoana să fie mincinoasă, un "vițel de aur"; sau numai o floare; sau numai o paseră ce nu (mai) poate zbura, prăpastia devenindu-i inaccesibilă (altfel decât în prăbușire).

"Floarea ce repetă,
pe buza prăpastiei
nu mă uita,
n-ar culori mai vesele și mai clare
decât spațiul aruncat între mine și tine"
(E. Montale - Oase de sepie)


toate bune și (în limite acceptabile) frumoase în s1 si s2; s3 e un eșec; din mai multe motive: i) nu orice alee este o pistă; dar, mai ales, ii) dacă zborul nu este vertical, indiscutabil este mecanic...

"Spuneau anticii că poezia
e scară la zei. Poate că nu-i așa
de mă citești. Eu o știui în ziua
când vocea pentru tine o aflai, descins
în turma unor nori și-a unor capre
pe coastă năpustindu-se a paște
tufe de spini și stuf, iar chipurile slabe
al lunii și al soarelui se contopeau;
era defect motorul, și-o săgeată
de sânge pe o stâncă arăta
șoseaua spre Alep." (ibidem)


nb. acum o să apară Pictoru' pentru a ne vorbi despre capre; subliniez: este vorba despre melci și despre iepuri; mai exact despre "găuri de"; cu alte cuvinte, despre plinul găurii, care, făcând posibil zborul, nu poate fi nimic.

mi se întâmplă deseori să fiu echivoc; precizez: prin "dacă ai fi dat ostenelii ce este al osetnelii" nu am vrut să spun că textul este scris superficial; dimpotrivă, îl găsesc aproape "incorectabil" [:)]; tocmai de aceea mi-am permis să sugerez că mi-aș fi dorit să citesc cu adevărat o "epopee", adică o scriere cuprinzătoare, în care temele să fie completate fericit de arhitectonică.

dacă lucrurile stau așa cum spui, adică ai purces la o astfel de muncă, te felicit, merită.

desigur, spre rușinea mea, citesc mult mai puțin decât mi-aș dori, cu atât mai puțin pe site; recunosc, nu am căutat conexiuni între acest text și alte texte semnate de tine.


toate cele bune

(nu vreau să spun că) textul în sine (nu) este bun și (nu) construiește cu iscusință tarele socio-istorice ale unei țări surprinse, cum spune autorul, "pe brânci"

dar

cel mai mult îmi place (lucru pe care nu îl întâlnesc des) bogăția de sensuri pe care o propune mai ales în subtext.

dintre acestea (dacă ai fi dat ostenelii ce este al ostenelii, ai fi avut o realizare de-a dreptul remarcabilă), eu o aleg pe aceea care mă trimite cu gândul la Dante și al său "Purgatoriu", locul în care "neumbritul" își dobândește forma tocmai prin absența umbrei; locul în care cea mai vicleană dintre capcane este logoreea despre Tată și Fiu.

de asemenea, remarcabil firescul în care (întocmai ca la Dante - fără a fi afectată perspectiva etnică, cu atât mai greu de realizat), elementul masculinul (Vergiliu) este înlocuit de elementul feminin (Beatrice) - aici numai la nivelul sugestiei, al familiei absente, al paternității fracturate.

sau "devenirea-după-purificare" (prin "munci").

sau ideea unui "paradis recâștigat" șamd



un an bun, LIM, mai bun.

... deși, incontestabil, crima rămâne crimă

MA, n-am (mai) dezvoltat subiectul de la ultima întrevedere, însă observ cu satisfacție că nu te-a părăsit obsesia, așa că probabil vom atinge (cât de curând...) noi aspecte.

prin urmare, am să reiau aici un punct de vedere exprimat altundeva asupra acestei posibile abordări.

[...]

am numit „mic-argument” aceste rânduri, deoarece ele nu își propun nici să epuizeze subiectul, nici să argumenteze inatacabil.

când creația devine propria temniță (a se vedea în acest sens studii de caz asupra comportamentului sexual al instituționalizaților), iar naturalul din individ, în ciuda limitării, nu își trădează pornirile, tot ce îți dorește individul este identificarea (împreunarea) cu obiectul adorării („ce Dumnezeu a unit omul nu poate despărți”); trăirea este atât de intensă, încât propria personalitate este anulată; motiv pentru care, paradoxal sau deloc paradoxal, nu mai putem analiza atitudinea nici în termenii egosimului, nici ai altruismului („scris este: bărbatul vicios se va mântui prin femeia virtuoasă”).

dpmeudv, sacrificialul Anei în cadrul creației, deși corect ca interpretare, este greșit ca atribuire; în creație nu există loc pentru „terț”; să ne amintitm ce spune Platon în “Phaidon” (sau Despre Suflet): “zeii nu pot fi mituiți”.

prin urmare, înclin să acord mai multă importanță Echilibrului (diurn), precum și Dezechilibrului (nocturn), ce caracterizează explicit atât natura, cât și creația (umană), implicit atât individul, cât și creatorul (uman). Vă propun să evidențiem actele Anei care participă la Echilibru: istovește în gospodărie, străbate o distanță deloc neglijabilă (și nu oricum, împovărată), suportă vitregia naturii; toate acestea pentru ce? pentru că ea participă (fără preget, fără îndoială) trup și suflet la imaginea în oglindă a Creației Universale, la “famile”, la dualitatea Unu-ului; desigur, suntem atât de obișnuiți cu aceste acte, încât pentru majoritatea (mai ales pentru bărbați) ele par banale; în realitate, trebuie să acceptăm că Ana [în literatura românească întruchipând indiscutabil un anume prototip al femeii-... (las fiecăruia libertatea atriburii)] este o Jertfă-Vie.

de cealaltă parte, ce avem? neputința lui Manole de identificare cu aspectul formal al propriei viziuni asupra Divinității, din perspectiva sa, deopotrivă plăsmuire și măsluire [în dubla sa accepțiune (din sl. „maslo” + ulei): de slujbă făcută unui muribund, dar și de înșelăciune, de trișare (a Creației)]. Nici nu ar putea fi altfel, pentru că de natură divină în creația specific umană nu este aflarea, ci căutarea. Un creator nu poate fi imaginat altfel decât drept o natură virilă, iar aceasta, virilitatea se cere fie consumată, fie sublimată. Prin urmare, zidirea Anei este o formă de împreunare cu sine, de anulare a dezechilibrului interior prin posedare, prin stingerea impulsiunii erotice. el nu devinde victimă degradării specifice omului obișnuit, meseriașului de rând: „și Manole zece, care-i și întrece”. el nu poate avea raporturi cu persoane de același sex (specifice instituționalizaților – comportament observat inclusiv la animale), dar nici nu își poate finaliza opera viețuind scindat.

Concluzie preliminară: consider eronat a vorbi despre sacrificialul Anei; la fel cum am vorbi despre scrificialul animalului cu care Avraam a înlocuit propriul fiu; cred că, în interpretarea general-acceptată, se confundă prea ușor propria creație (propriul fiu) cu surogatul (animalul). Mai exact, valențele etice ale Anei pot fi considerate astfel cât timp este vie; moartă ea este echivalentul impulsiunii erotice a lui Manole; care poate fi acuzat de crimă și, eventual, de necrofile (poate că acesta este și motivul pentru care noaptea surpa ce zidea ziua – ziua regreta, noaptea dorea din nou...); dar nu de imoralitate.


np. Pictoru' e normal să fie subiectiv; pictura bisericească a fost întotdeauna una dintre slăbiciunile lui; mai exact, pictura pe sticle...

în general, unde întâlnesc (mă refer la scriitura actuală) "cuțit" în text, renunț să mai citesc; și site_ul și tipăriturile abundă de cuțite, lame, felii (de te-miri-ce: aer, lună, suflet, frica propriei găini...), răni reale sau (mai mult ca sigur) imaginare, deși convulsiile s-ar putea să fie autentice.

de asemenea, cum pe autor mi-l aminteam pasionat (printre altele, desigur) și de "Cuțitul în apă" (sper că memoria nu îmi joacă feste, am reținut corect că tu ești acela :) ), am început lectura destul de circumspect.

pentru ca, la final (unde am ajuns fără întrerupere), să îmi spun: este și nu este la fel; cu alte cuvinte: reia (teme, motive, mituri), dar nu repetă; iar mai mult nici nu-i poți pretinde unui autor; prin urmare, condiția de bază a poeziei este întrunită.

desigur, totul se poate discuta apoi; afirma, nega; și aceasta sub raport estetic; însă nu poate fi contestată materia primă a poeziei.


construcții, simboluri șamd - voi lăsa altora păcerea de a vorbi despre; eu evidențiez în mod particular ce mi-a plăcut mie: atemporalul; ieșirea din cuantificarea succesiunii; ca și cum România (înclin să cred că așa și este; sau mai rău - se regresează) a încremenit cumva în timp; iar ceea ce obișnuiam a numi "farmecul mahalalei" s-a generalizat, provincia devenind cu mici excepții în întregul ei o mahala; aici, desigur, particularizat (prin contrast: mic - mare) de curgerea fluviului [amintind cu subtilitate de Jean Bart și al său Europolis; mai ales prin perechea iluzie (preambul) - eșec (final)].

mulțumesc, Mihaela; confirmarea că nu "scrii în gol" nu de puține ori e recnfortantă.

încă o dată, mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

multe lucruri mi-am propus eu în legătură cu textele semnate de Silvia Caloianu..., MULTE!!!

câte am înfăptuit? NICIUNUL...

iertare, DOAMNÃ...

v-am iubit (scriitura) și o să vă iubesc (scriitura) chiar dacă nu o să vă cunosc vreodată.

pentru mine, ați fost, sunteți și veți rămâne mereu o DOAMNÃ. A POEZIEI...

ce m-a "dărâmat" și m-a determinat să mă loghez este strofa următoare:

"am învățat că nu există iertare
iertarea e doar o formă de a uita
și că rugile noastre sunt piese de teatru atent prelucrate
seara cînd pun capul pe eșafod îmi spun
tatăl nostru care ești în ceruri sau pe aproape
uită-mi greșelile mele așa cum și eu uit greșelile tatălui
care nici măcar n-a vrut să audă că i-a murit mama
dar a băut tot vinul care s-a dat de pomană
facă-se voia ta așa cum și eu voi face voia tatălui internat la psihiatrie
care nici măcar în ultima clipă nu și-a recunoscut fiul"

restul am citit sau nu, nu îmi amintesc...


în general, când observ că apar texte E.V. Pal, îmi spun: încă un text recomandabil.

poate nu toate textele lui sunt recomandabile, dar, vizavi de ceea ce se postează în ultimul timp pe site, mai mult ca sigur că textele lui se disting; desigur, dacă apela la sincretism (arte plastice, haiku, manga, tanga...), acum avea n+1 însetări, pardon, înstelări...); E.V.P. scrie cum vede, cum trăiește...; nu imită, nu compilează..; desigur, mai ales în ziua de azi (dă-o dreaq, Emilian, tu nu ai auzit de Utilitarism?!), acesta poate constitui un handicap; ce este important? că

lui E.V.P. nu-i pasă!

îmi place cum construiți din stări aleatorii și din elemente mai mult sau mai puțin antagonice (chiar dacă nu se poate spune că e ceva nou) un traiect afectiv caracterizat de un echilibru paradoxal.

unde cred că ați mai putea reveni: "Coapsele ei deșarte imaginau" (probabil ați vrut să spuneți "sugerau", acestea, coapsele, neputându-și imagina ceva); "pe pielea"*, în particular, dar, în general, întreagul construct: "cântecul începea să transpire pe pielea care s-a lepădat de ora frigului" [a cui piele, a cântecului? se poate și sub piele? acestea, precum și lepădarea finală sunt pur și simplu forțări și gratuități stilistice (semi)pleonastice]; "făcea tăcere" ("a face" e un verb destul de pretențios în poezie, rareori producând efectul scontat, el generând un umor involuntar); "solul zăpezii"; "Alerga ca"; "se murdăresc în căutarea noroiului" (nu se puteau curăța, nu?); "plăsmuiri ale sfârșitului scos din pântecele morții" (sfârșit = moarte; dar dacă e o plăsmuire..., nu e moarte; și, dacă îl scoți din moarte..., iar nu e moarte... - cred că v-ați lăsat cuprinsă prea tare de momentul scrierii și ideea a scăpat de sub control.)

____________________________________
* unde nu am explicat nimic (în paranteză) am considerat că este evident de ce

recurgi exagerat la "bășcălie"