Teodor Dume

Generația mea a fost generația care a simțit gustul unei pâini după ce a fost coaptă pe vatra cuptorului din spatele casei. Generația mea a fost o generație care s-a dus la școală

privesc cum plouă peste Criș și nu înțeleg mai nimic la buletinul meteo se anunță ploi cod galben dincolo dealul copiii joacă fotbal privirea mă duce într-acolo aud zgomote râsete și încă e

uneori plâng amintindu-mi de tata și rareori de căderea unei frunze din mine

așa sunt eu spumant... plin de bule dureroase și miros a rădăcini până în locul în care nu există durere locuiesc aparent într-un timp fără amprente amestec iubiri pun culorile

Am trecut pe marginea drumului de fiecare dată altfel îmi priveam neputința ca pe orice obiect pierdut ori azvîrlit fără trebuință m-am întors îndărăt pe același drum precum păsările vara

uneori vreau să fiu doar cel care sunt să uit de vocile celor din jur să-mi mărginesc gândul asemeni cerului de peste deal în asfințit sau poate fântâna zidită lacrimă peste lacrimă din

amintindu-mi de mine pot să spun că am fost un om fericit poate cel mai fericit om care a vorbit vreodată cu Dumnezeu și care a încălecat ceața ca să-l vadă mai bine reamintindu-mi

azi stau faţă în faţă cu mine pentru a-mi putea da seama cât sunt adevăr cât minciună şi cât sunt eu ceea ce înseamnă că fac parte din lumea lucrurilor ce încă respiră azi voi învăţa

Când eram copil voiam să cresc ca și fratele mai mare plin de lumină în ochi și pe față mai apoi să îmbătrânesc ca și tata singur să repar acoperișul de pe casă cum o făcea și bunicul dar

Cuvintele vin unul după altul din atelierul unde se împletesc literele pentru cuvântul Om nimic suspect decât o majusculă aflată de dinaintea altei litere sau un traducător care a

Teodor Dume, jurnalist, scriitor și poet român (n. 04 aprilie 1956, Luncasprie, Bihor): A urmat cursurile școlii generale din satul natal și Școala profesională "Înfrățirea" din Oradea. Este

deși n-am ales ceea ce sunt mă bucură fiecare naștere dar în gândul meu sunt trist cum să vorbesc despre fericire când știu că fiecare bătaie de clopot rânduită în spatele crucii îmi

jertfa mielului alb anulează prezentul... din gând dincolo de realitate doar o zbatere împrospătând sufletul la marginea nopții o rugă pe umerii cuvântului multe lacrimi

nu știu cât de mult îmi doresc să calc prin lumină clipesc des parcă n-aș mai avea nevoie de lumină nici măcar atât cât să trec dimineața prin mine când răsăritul se deschide în

Aseară l-am sunat pe Dumnezeu am vrut să-i ofer inima din copilul din mine și când l-am întrebat despre cel care am fost mi-a amintit de ziua aceea în care disperat alergam după

unii spun că nu exiști decât în teorii dar ce contează dacă trăiesc printre oameni și simt la fel poate fi o regulă sau un fel de indiferență dar știu că atunci când te apropii și-mi asculți

Intru prin mine în zi mă aciuiesc sub scoarța pielii înțepată de niște raze oarbe care niciodată nu înțeapă în același loc vreau să ies dar nu pot stau să desenez margini de drumuri cu

mama n-a murit am văzut-o în vis frământa aluatul pentru praznicul bunicului plecat cu o zi înainte de Crăciun m-a privit cum privești lumina din felinarul abia aprins apoi a îngenuncheat

nu știu dacă sunt cel mai potrivit obiect de decor pentru o cameră cu un pat o scrumieră și un suport pentru lumânări tot ceea ce a mai rămas din ce aveam e o imagine înghelbenită pe

singurătățile au o cetate una singură vin de oriunde fără nicio ezitare fiecare își ocupă locul stabilit instantaneu pe urmă vin întrebările cu multe sensuri par niște caravane cu

o neliniște aproape de inimă ștrangulează o iubire se strivesc umbrele e multă ură și nu vreau să negociez nevoile trupului în fața oglinzii temerea ascunde realitatea e ca un fel de

într-un loc pământul aerul apa și amiaza... nimic dintre toate lucrurile acestea nu-mi aparțin și totuși ele fac parte din mine (ca nisipul din mare zborul din înalt culoarea din

între mine și tine singurul spațiu intim în care poate surâde un copil