Balans între trecut și prezent

din prima strofă, aceea de a încăleca la propriu și la figurat pe ceață pentru a privi divinitatea.

şi frumos exprimat, fără preţiozităţi, din care nu lipsesc două metafore imagistice reuşite, încălecarea ceţii şi liniştea ploii, ca o pânză, aceasta din urmă având tentă paradoxistă. Ba chiar şi metafora timpului, aflat în balans, este interesantă, fiindcă ne oferă posibilitatea să ne întrebăm al cui este acest balans, ori căutarea sensurilor suplimentare este un atu în poezie. Repetiţia lui Dumnezeu de la sfârşit presupune un risc, se putea găsi acolo ceva care să sugereze că este vorba de el, dar ştiu că dv. aveţi această preocupare spirituală, de aflare a lui Dumnezeu, de căutare a lui, aşa dpdv spiritual, nu are cum să deranjeze. Poemul este bun!

o trecere ce mă onorează cu atât mai mult cu cât sesizările cu tentă fină de a observa repetițiile din text mă fac să recitesc și să revin asupra unor stări care par că spun același lucru
mă bucură aprecierile venite din partea unui om și autor deosebit
Cu timpul vou reveni pe text
E o intervenție benefică!

mulțumesc cu sufletul!

Am remarcat acest poem; m-a prins în balansul lui poetic și l-am lecturat cu plăcere; dacă luați în calcul, pe viitor, micile ajustări, vă propun încă una, la care să vă gândiți; să eliminați acel că din construcția: poate că cel mai fericit. Versurile ar fi așa:
un om fericit/ poate cel mai fericit om.
Mi-a plăcut poemul foarte mult!

mulțumesc de trecere și corecție!
am scos că- ul acela

cu sinceritate!