Stelian STANCU

Lumini de gânduri prind paloare În mințile fără de minți Nu mai e loc pentru candoare Și nici simbol pentru cei sfinți. În negura de din lumină Când arabescul a apus Sufletul parcă-i fără

Decât amorf într-o idee Trăind ea neputința clipei Decât absurd fără de cheie Mai bine dă frâu liber mimei. Decât să crezi sperând uitarea Nebănuid ce va urma Decât să exersezi cântarea Mai

Umbre adorm în amorțire Cete de gânduri se ivesc La răsărit e-o nălucire Ea respirația devine nefiresc. Amurguri râd în libertate Puzderii de senzații năpădesc La el apus ce stă departe Egreta

La umbra de sub raza plină În arșița fără sfârșit Unde nu-i soare, nici lumină Doar gândul bun stă răvășit. La ceas fără de-ngăduință În albul fără de culoare Unde nu-i loc de biruință Doar

În abis sufletul te cheamă Cerul străpunge gândul cel înalt La tremurul frivol neluat în seamă Visul neînfricat mai face-un salt. Pe arșița amorului sublim În negura pierdutelor cărări Ispita e

Tresar păienjeni-n hamac Când greierii încep concertul Stau gânduri adunate într-un sac Iar mintea-i tot deșertul. Adulmecă o buburuză-n van Pe-o ramură de el măslin Nu mai e timp decât un

Când stai nerezemat de viață Uitând aleanul de prea toate Când stai cu ochii doar în față De ce-s în jur amalgamate? Când visele o iau la vale Uitând nevoia magistrală De-a fi ferice peste

Sărutul umbrelor frivole Adulmecă nemărginitul Sar zâmbete de prin gondole Privind pe el, tot infinitul. Din scorbura fără dorințe Acolo unde nu-i destin Plâng ele pale umilințe Atunci când

Cenușă cu simbol discret Amărăciune fără margini Mi-aș da și viața întru amanet Pentru o clipă de imagini, Din el îndepărtatul timp Din floarea roșie de vară Din macii ce nu cer în

Trecut-au anii cu nesaț În somn adorm iluzii Cu vremea trecătoare merg la braț În minte-mi plâng confuzii. Au fost și zile azurii Ploi au cutreierat prin suflet Au fost și vise timpurii Dar

Tristeți apuse după soare Reminiscente se coboară În arșița cu a sa boare Ea noaptea vesel stă s-apară. Tentacule adorm sublim Din norii negrii noaptea vine La miez de adormire, încă ne

Sunt amintiri neprețuite Uităm de ele cu nesaț Adesea le lăsăm neprăfuite Și tare drag ne e la braț. Dar sunt și clipe fără noimă Când stăm și ne privim alean Uităm ce nu mai este dogmă Dar

Priviri alunecă din paradis E ultima zvâcnire către tine Mort el a fost, ca simplu vis Dar chiar și moartea e de bine. Copacii plâng de dor și jale Doar oamenii reînmuguresc Iubirile se duc la

Cândva când nu va fi cuvânt A fi se va schimba-n trecut Când miezul zilei va muri în gând Atunci și pietrele vor fi tăcut. Cândva când soarele va obosi A revedea e numai în oglindă Când urma

În asfințit adorm doar gânduri Ce ziua le-a aprins pe rug Ia urma de citește, nu fă riduri Și uită clipa ce a tremurat în frig. Pe caldarâmul încă fără vlagă Ei pașii se perindă-n ascunziș E

Nasc amintirile în taină Copacii se amuză copios Gânduri aleargă fără haină Iar sufletul adie mlădios. În arșița fără de foc La deznădejdi deja uitate În cântecul fără noroc A mai rămas

Arome tăvălite în neant Sclipiri opace de speranță E mult mai mult decât riscant Să ne dorim o nouă viață. Stau clipele la tânguit Din amalgam răsar iluzii Se vor doar clipe întru unduit Pe el

Þi-am spus când nu era doar ger Că primăvara-i simfonie Þi-am agățat de suflet un mister Pe ea iubirea ce-i melancolie. Vremea a tot înaintat Au înflorit cireșii E mult de când am tot

E sărbătoare creștinească Simbol de încredințare Că sufletul stă să cârmească Ea mintea sclipitoare. Se nasc iluzii efemere Din el neant răsare gândul Eu te priveam prin falduri austere Când

Esența curcubitacee Răzbate în neant de vânt În zări se-nalță mândre zmeie Stropii de gând sunt aprigi pe pământ. Conclave se ademenesc subit La răsărit, să piardă el apus Se sorb iluzii către

Lumini și umbre se destramă În razele de răsărit Apare-n față încă-o dramă De care nu s-a mai vorbit. Dorințe, aspirații, gânduri Noian de vise se ademenesc Azi scriu alene printre

Se-ascund emoții sub frunziș La un obstacol inima tresare Un zâmbet e firav in luminiș Senzația de dor e și mai mare. Cel gând în pripă răvășit Ea amintirea îl alungă-n vale E mult prea mult,