Stelian STANCU

Am vrut să iubesc omul mai mult decât iubesc o floare, un copac. Dar nu am reușit. Am vrut să uit de negativismul lui Cioran, să trec peste el, dar nu am reușit. Mă simt un învins al umanității. Nu

Clipiri, trăiri, arome de zăpadă Pe toate le percepem fluturând Speranța ce din suflet dalbă Răsare vesel tremurând. Nedezlipite gânduri duc Spre noul an inovator Se poate a fi doar un truc De

Când lumea se deschide pentru noi Nu știm, dar avem lanțul biologic viu Ne sunt părinții pavăză în doi Dar chiar și ei bunici, ca un purpuriu. Cu timpul, mintea ne devine conștiință Dar ce

Nu suntem nemuritori, din fericire Ne mor cu toate astea neuroni Ne amăgim crezând într-o iubire Și așteptăm timizi vestitele ninsori. Nu suntem ancorați nicicând în realitate Ne amăgim pentru a

Acum după mult timp Și cât a mai rămas Încep să simt un ghimp Din glontul ce nu-i tras. Sunt stări fără de har Sunt amintiri nescrise Încep să am habar Deși nu sunt doar vise. Nu mai uitați

Cerul e plin de zăpadă Ce stă să cadă la geam Copiii vor încă să vadă Câtă speranță e-n ram. Pe ramuri de gând adormind Ei încă mai speră Să poată a cere dorind Adevărul ce stă în

Stropi din gândul fără fond Pori de vânt aleargă-n cale Floarea clipei e la eșafod El destinul e pornit la vale. Totul este întuneric Ea lumina e simbolul nopții Limitele au un punct

De ce Tu Doamne n-ai făcut Un singur Adam, nu mai mult Cu toții să fi fost de-un sex Să ne iubim cum ai purces. Iubire pură, adevărată Fără de trup și făr-de pată Cu toții să fi fost doar

Ascultați pașii pădurii Ea nu se-mpiedică niciodată Lăsați dar tevaturii Priveliștea cea debordantă. Ascultați vocea intrândă Ea vă cunoaște-n sine Nu va putea fi blândă Când ceva nu e

Durerea naște mai mereu durere Tristețea naște pururea tristețe Dorința naște doar dorințe Uitarea naște fără a uita uitare. Treziți amurgul să răsară Iubiți doar clipele senine Lăsați durerea

Ce poate fi adevărat În lumea asta strâmbă Decât să poți fără păcat Să uiți viața nătângă. Ne naștem cu speranțe moarte Murim pentru a ne naște iară Dar am uitat lăsând deoparte Iubiri ce s-au

Se duc la școala ca la circ Profesia e “brățară de aur” Uitând de munca cea cu sârg Și adoptând o atitudine de anti-școală. Sunt “bravii” noștri tinerei O parte, putem spune Și

AAltar de speranță Cuget de simțire Viața în balanță Suflet în nemurire. Drum de libertate Către Cel divin Drum cum nu sunt toate Doamne eu la Tine mă închin. Stare de trăire Datină de

Nopți albe se arată-n gând Din depărtări străbate râsul N-a mai rămas nimic de când Mi-a înghețat pe față plânsul. Aidoma celestei voci Ce zilnic mă alintă-n suflet Stăm tari ca încă două

Nu fac extensii fade Și nici nu sunt absurd Dar am să mă rezum La cazul meu zălud. Cu multe pile puse Chiar și cu parapile Grăbit sunt către ușă La medicul de “bile”. E medic

Cât de frumos e să trăiești Cât de frumos e să iubești Nu ne ajunge o eternitate Să mulțumim pentru de toate Părinților-altarul viu Bunicilor-pierduți prea timpuriu Și lui nucleul viu de lângă

Aștepți normalitate? De unde, ce, cum se poate? Așteaptă până poate, poate De nu, vei da din coate. Aștepți emancipare? Dar încă nu ai parte? E totul prea departe E peste grupa mare. Aștepți

Cine sunt eu? Sunt adieri de vânt Sunt lacrima pierdută-n poală Sunt apă, aer și pământ Dar sunt și plămădeală goală. Cine sunt eu? Sunt tot și toate Sunt dragoste, iubire, frate Sunt

Cine sunt eu? nu știu a spune Decât în clipele de transă Când se transpune în minune Gândul de-a fi din nou acasă. Cine sunt eu? nu vreau a spune De-ar fi să fie cineva interesat Căci cine, ce

Sentimente imanente Ce aleargă hazardat Se resorb incandescente Ca un dat, ca un dat. Gânduri bune premature Ce strunesc mintea voinică Se trezesc ca prin pădure Fără frică, fără

M-am aplecat să iau o floare Era un cactus bunăoară Căci ea n-a mai avut răbdare Și s-a transfigurat în doară. M-am aplecat să fiu copil Deși el timpul era de emancipare Dar am ajuns să fiu

Plouă cu gânduri de jale E atmosferă de rugă Plouă în gândurile tale Nu va mai fi înc-o fugă. Plouă cu emoții de toamnă În așteptarea zăpezii Ploaia încă mă-ndeamnă Să las în urmă febra

Îți amintești când te iubeam Obrajii tăi erau ai mei Ne hârjoneam și drag ți-eram Acum ei sunt doar reci și grei. Îți amintești când mic fiind Mergeam pe câmpurile verzi Parcă eram doar eu

Seară de toamnă Ce strecoară mistere Cu aromă de doamnă Între două himere. Luminile nopții se lasă domol Pe marginea poveștii apare un nor Privirea e blândă, iar vocea simbol La limita nopții