Stelian STANCU

Am simțuri și trăiri comune Mă regăsesc în tine...și în tine Dar vreau să cred că pot a spune Că simt și nepământesc în mine. Am vise ce-s comune cu acelea Pe care le trăim prea omenesc Dar

Fantasme vechi din cer coboară Al nopții întuneric e deplin În ploaia repede de vară Întrezăresc al meu destin. Succede clipa după clipă Eveniment e după altul Nu am puterea ca în pripă Să mai

De-ar fi să fie pe pământ Adam, din nou aș spune M-asemăn cu tine nevrând Nimic parcă anume. De-ar fi să fie nor pe cer El cerul e cu mine Mă regăsesc ca un mister În cel de lângă tine. De-ar

Dorințe sunt universale De la banal la mediocru Și chiar în sferele astrale Ale ei minții cu al ei binoclu. Ea departarea se revarsă Peste o amforă de stele Nu mai am tihnă nici la masă Și am

Privesc prin geamul conștiinței Cel prea curat când eram mic Cu timpul s-a mai presărat ființei Un dram din tot…cândva nimic. Adolescența dă culoare Clipelor cele de ratat Acum stau doar să se

Copleșesc stropii să mai cadă Peste al timpului trecut Nu mai e timp ca să mai vadă Decât sfârșit și început. Dar el parcursul efemer Pe care bolta minții îl îmbie Se ține scai de mine ca să

Când crezi că viața te-a uitat La urma ei cea mai de pe urmă Când el norocul aruncat E doar trecut și doar cutumă Când deznădejdea te adună La sânul ei amețitor Tu trebuie să-ți ei cunună Din

Intern e ce-i în mine Dar nu profund amalgamat Ci el și sângele din vine Pe care-l încălzesc neîncetat. Absorb tot ce-i condescendent Cu bune, rele sau amestecate Dar mă feresc de a gândi

Trăiesc în adormirea clipei Cea cu miresme de cu seară În colț, în răvășirea aripei Stă viața mea pierdută-n doară. Fumegă sufletul sub baionetă Iar mintea este în tranșee N-a mai rămas decât o

- proza scurta - Cine spune că Sigmund Freud se joacă impardonabil în interiorul sistemului semiaparent, care e reprezentat de somn, prin conotațiile pe care le dă viselor, cred

Am amorțit de când în gând Duc amintiri purtate-n suflet Am amorțit de când un vânt În suflet și în minte-mi este umblet. Nu mai am somn de dat în taină Vreau să mai trăiesc al nopții cântec Cu

Trec clipele în ritm amețitor E armonia universului pierdut A mai rămas un singur dor De cei uitați și cu păcate. Iertarea își are rostul precis Nici chiar iubirea nu e de uitat Dar când se

Arareori mă lasă timpul Să rog secunda să n-adoarmă Și răzvrătind în el răstimpul Să deslușesc unica dramă A evului iubirii sacre Ce am crezut că n-o să moară Mă regăsesc pe valuri ce

Te-apleci cu fruntea peste stele Uitând al timpului noian Și te-amăgești cu gândurile Ce au venit la tine într-un an. Aș vrea să văd acel cuvânt Pe care ea natura l-a purces Atunci când stam

Tentacule astrale ard în amăgire E timpul marilor imperii De stări ce nu mai pot fi contopire Decât în arșița pierdută a verii. Privesc clepsidra timpului ce trece Uitat de cei ce au găsit

Ard stropi de gând în contemplare Și mă aplec pe ramura durerii E trist când visul e amurg de-mbălsămare Iar amintirile își caută ploierii. Păsări abundă în plăcerea ceții Iar roua dimineții e o

Adun în mâna dreaptă macii Cei roșii de iubire revărsată Când au trecut pe lângă noi posacii Și au furat liniștea nestemată. Adun în mâna stângă stropii De roua dimineții-n soare Crezând în el

Am fost pe-alocuri exponențial În ea dorința dăruită De s-a tot dus realul în banal Și-am adormit pe creanga deja ruptă. Las visul să se scalde-n ploaie Să plângă ea dorința nevăzută Pe creștet

Gânduri prăvale peste frunte Lăsând senzația agale Că pot urca din vale-n munte Fără a-mi sta ceva în cale. Cobor spre abisul visării Și mă ridic în taina nopții Privesc pierdut lumina

La vârsta la care unii copii încep a afla, doar ce primesc informațional și emoțional, în mod calculat la rețeta civilizației zică-se moderne, eu unul îmi amintesc cum prindeam fluturi pe pajiște și

Am obosit să văd cum luna Mă caută cu a ei privire Și întrebându-mă într-una Îmi amintesc cum o sclipire Te poate transforma-n etern Te poate face auster Te poate duce în infern Acum nu mai e

Am căutat de multe ori Să te găsesc în toana Când pot a spune printre nori Ce dulce e dojana. Șoapta ascunde neîncetat Vorba ce-alene duce Fapte ce par a fi un dat Când viața-i la

M-am aplecat pe creuzetul conștiinței, în căutarea dalbelor șiraguri de adevăr, din cât a mai putut să fie, după un vis deslânat, dar cu vii conotații morbide. Pe pereții laterali se întrevedeau

Spunem cu nonșalanță-n glas: Noi ne iubim patetic. Dar ce-i iubirea asta ce-a rămas După ce viața te-a lovit sistemic? Noi nu suntem nimic acum Vechi e cuvântul potrivit Nici clipele nu