Ștefan Petrea

A lunii luciri sunt vii și perfecte E scara-n care te-aburci până-n basme E a strămoșilor drum spre fantasme Și cine e Om i-i dat să-l respecte. Iar stelele-aduc un plus de miasme Ce joacă-a

gând pe urna funerară când copacii tremurară mă gândeam că moartea-i farsă gând de ram cu fața-ntoarsă către toamnă. vânt e-afară se îndeamnă fum să iasă din țigară.

Nu te mai ia de-acasă cu arcanul Să lași vreo soră, mamă și iubită Și vremea nu mai trebuie răzbită În uniformă pân\' se face anul. Părea a fi un secol o clipită Și timpul trece greu prin

exist prin tumefierea morții sub gînd și extragerea vieții la loto din 46 prin arderea grăsimilor vieții și anorexia morții exist prin toamna aceasta că e un semn al timpului și vara ce-a

exist prin coagularea liniștei pe mormânt. exist pentru a trăi printre îngerii pământeni vă asigur că mai există ronțăindu-și poezia în chilii urbane între degetul arătător și cel

Dorită ești de mulți flăcăi, femeie Și te-a iubit englezul, te-a vrut franțul Căci e, sărman, când îl atingi cu brațul Ca prins în cleștii unor crustacee. Spre tine-mi întindeam și eu

Ne-ai părăsit din nou, tu, vară, Iudă Și te-ai făcut fârtat cu trădătorii. Fug iepurii, se-ascund de vânătorii Ce-alicele le-mprăștie cu ciudă. Și ploaie nu-mi mai varsă-n haine porii Acum

poate fi chiar azi ultimul cules de rouă de pe frunzele ce-au pornit spre pămînt prin alunecarea verii în toamnă tu nu șopti strigă în acest început de septembrie strigă spre august să-și mai

În rugă de pământ se ating genunchii și palmele și fruntea rotulele sunt taina zborului terestru lipit de tină prin tălpi palmele sunt taina robotirii de tot felul în goana după

interiorul meu e locuit de morminte de mormintele celor dragi cele trecute și cele viitoare în tăcerea lor imi vărs moartea până voi deveni eu însumi mormânt poate fi chiar azi după ce voi

de privești bobul de rouă privești și cer și pămînt vezi cîte o pasăre călătorind prin văzduh cînd se izbește de frunză poate dăinui sau poate sparge toate acestea aduni toate cioburile cu

cucerise văi și dealuri și munți înveșniciți în ceață și dorul mațele-i scurma o ultimă bătălie și gata își spunea de fiecare dată mă voi întoarce la dulce soața mea dar niciodată nu era ultima

sonetele mele au prins mucelagii în gîtlej le scriu le scuip odată cu flegma cîndva se clădea o carte acum se clădesc lipsuri de tot felul de la lipsa de rouă pînă la alunecarea soarelui în