Trofeul

Ajunși la 2 Mai, am tras la Casa Margo și, după ce-am parcat mașina, am ieșit pe plajă să revedem, în sfârșit, marea. Peste tot afișe, anunțuri cu litere de-o șchioapă: ‘Mare concurs mare, cu șarete trase de măgari. Pariuri, tombole, câștiguri nelimitate și neimpozitate. Marele trofeu 2 Mai! Competiție organizată de primăria orașului Mangalia.’
- Ce zici, Sache? Mergem și noi? mă înghiontește nevastă-mea.
- Ce să căutăm acolo? Nu vezi că-i cinci sute de mii biletul!
- Și dacă vom câștiga pariul? Ce, ți-or strica niște milioane în plus!? Așa ne scoatem și noi cheltuielile de weekend.
- Că ne și pricepem la măgari…

Dar te pui cu toanele femeii? Bine-nțeles c-am ajuns la hipodromul amenajat ad-hoc, cu câteva scaune și-o masa pentru prezidiu. Vreo zece șarete vopsite în toate culorile, cu stegulețe și claxoane gălăgioase, iar măgarii cu șepci decupate caraghios la urechi și fundițe prinse în cozi dar mai ales în coame. Participanții: turci, tătari, machedoni, români, care-și bombau importanți piepturile, mândri c-au fost preferați de domnul Mugurel, primarul Mangaliei.

Ne-am integrat repede în hărmălaie, am plătit biletele 123 și 124, apoi ne-am așezat turcește în iarbă. Un tip în costum de blugi explica într-o portavoce ruginită, regulamentul pariurilor.
- Sache, nu mergi și tu să cotizezi?
- Pe cine, dragă? Pe cine să pariez? Ce știm noi care-i mai tare?
- Uite acolo tabela cu numele tuturor participanților. Eu zic să nu mizăm pe Ciucurete, ci pe Fan-Fan care-i condus de Nicu. Pe ăsta n-a pariat nimeni. Dăm lovitura, Sache. Presimt!

Merg la tipa cu pariurile și pun la bătaie trei milioane pe Fan-Fan, care a terminat cursa ultimul, șchiopătând galeș, într-un vuiet de huiduieli.

- Gata! Acum, că ne-am liniștit, hai să ne cinstim c-o bere.
- Sache, ce număr ai tu pe bilet?
- De ce, dragă? Iar ai vreo idee? Stai să-l găsesc… Uite: 123.
- Ai câștigat tombola, deșteptule! Ești marele învingător al trofeului 2 Mai. Mergi repede la grasa aia și vezi ce-ți dă!

Eu, când particip la tombole, câștig suluri de hârtie igienică, șervețele ori scobitori, așa că, mă duc la prezidiu încărcat de îndoieli.
- Aveți numărul 123? mă întreabă un tip bronzat de lângă doamna cu pariurile.
- Am.
- Dați-mi, vă rog, biletul și buletinul.

Nici n-apuc bine să i le înmânez c-a și început să turuie în portavoce numele meu, câștigătorul marelui trofeu de la 2 Mai.
- Acum semnați aici…, și aici. Așa. Luați vă rog polița ASIT. Gata! Felicitări, domnule Sache! Sunteți proprietarul Argentinei.
- Acum, că tot mi-ai spart timpanele, strigă-mi și ce anume am câștigat?
- Ați câștigat-o pe Argentina! se conformează tipul cu simțul umorului degradat. Mergeți s-o luați de sub corcoduș si faceți o tură de hipodrom cu ea…
- Mo! Mo!! Lasă naibii pâlnia aia! Ce să iau, omule, de sub corcoduș?
- Pe Argentina, dom’le. N-ați citit ce trofeu s-a pus în joc? O măgărița de opt luni și două săptămâni.
- Ei, aș! Și ce fac eu cu un măgar?
- Vă rog, măgăriță! O luați de ham și dați o tură de hipodrom.
- Ia uite ce dinți are! Dacă mușcă?
- Doar vă miroase, domnule. A simțit și ea ca are un stăpân nou.

Iau măgărița de căpăstru și merg cu ea la nevastă-mea.
- Uite, dragă, trofeul! De acum avem și-o măgăriță în familie. Hai să dam, toți trei, o tură de hipodrom, să defilăm ca învingătorii.
- Eu nu vin că mi-e rușine!

Și avea dreptate nevastă-mea… Ce poate fi mai penibil ca o plimbare cu un măgar care-mi mirosea continuu tricoul ‘HARDROCK CAFE’. Când în sfârșit s-a terminat rondul, sub aplauzele mulțimii, soția mă cuprinde drăgăstoasă de braț, cu fața radiind de bucurie.
- Sache! Săchiță, dragă. Știi tu cât costă un măgar? Treizeci de milioane. Gata, am dat lovitura! Hai repede să-l vindem.

Am umblat cu Argentina până noaptea târziu. Pe la fiecare poartă am trecut și în 2 Mai și în Vama Veche. Nici un amator sa cumpere trofeul.
- Hai la vilă, Sache. Hai, că-s frântă! Mai încercăm și mâine.
- Și pe Argentina unde-o lăsăm?
- O legăm de mașină.
- Ne-o fură, femeie! Iar în Casa Margo nu ne primește cu ea.
- Te sacrifici și tu o noapte, n-o fi foc. Dormi în mașină și gata. Gândește-te puțin, cine-o să aibă dimineață treizeci de milioane în mânuță? Te pup, noapte bună!

Leg măgărița de bara mașinii și mă culc înăuntru, întinzându-mi grijuliu picioarele între schimbătorul de viteze și volan. Ce frumos se aud greierii. Și broaștele…

La cinci fără zece se declanșează alarma! Un vuiet prelung și gutural mă aruncă direct în luneta autoturismului și apoi în ușa din spate. Ies de-a bușilea și ascult resemnat protestele turiștilor cazați în vilele dimprejur. În sfârșit se aude și vocea alintată a consoartei:
- Sache! Sache!! A pățit ceva trofeul?

Weekend-ul era pe sfârșite. Nu apucasem să mergem la discotecă, la restaurante trebuia să mâncăm pe rând, iar baia de soare am prestat-o sub faleza dintre 2 Mai și Vama Veche, lângă panoul ‘Pericol iminent de prăbușire!’

Doamna Margo, proprietara, ne-a comunicat cu regret că n-a găsit nici un mușteriu pentru Argentina. Așa că, nevastă-mea s-a urcat în Supernova și-a pornit singură spre București, iar noi am luat mărfarul 3432 cu destinația București Obor.

Spre seară ajungem în sfârșit acasă, eu și Argentina. Soția ne aștepta îngrijorată în halatul ei roșu, incitant, cu manichiura proaspăt retușată.
- Ce faci, Sache? Bagi măgarul în casă?
- Eu în mașină nu mai dorm! Lasă-l aici, în sufragerie... Oricum, Diana nu-i acasă, așa că…
- Ce urât miroși! Fă repede un duș.
- Oare a ce miros? Păi să rezumăm: am călătorit împreună cu doi cai, o bivolița, doi basna, trei vaci, opt găini plus Argentina. Și-ți jur că nimeni nu folosise de curând deodorantul.
- Sache!! Îi e rău Argentinei!
- Ce-i? Ce are?
- Uite, își dă ochii peste cap! Dragă, ne moare trofeul! Sache, fă și tu ceva!
- Cheamă repede veterinarul. Uite numărul de telefon. E ăla naturist care ne trata bracul…

Argentina se lungește ostenită pe covor și așa rămane. Din ușă nevastă-mea mă anunță plângând:
- Vine într-o jumătate de oră… Ce-a pățit măgărița? Vai, uite ce ochi tulburi are! A murit, săraca.
- Așa i-o fi fost scris, draga mea, să moară în centrul Bucureștiului. Ce să-i faci, destinul… săraca Argentina.

În clipa aceea se aude soneria de la intrare.
- Ia vezi dragă, o fi doctorul. Fă-i vânt…, acu’ oricum e prea târziu.
- Sache, te caută domnul Enache de la ASIT.

Merg la ușă unde, într-adevăr, mă aștepta răbdător un tip pirpiriu c-o servietă uriașă în mână.
- Bună seara. Sunteți domnul Sache și aveți polița numărul 871243?
- Ce poliță?
- Polița de asigurare a măgarului cu numele de Argentina.
- Aa! Nu știu, stați să văd. Da, e numărul 871243.
- Prezentați-mi vă rog și buletinul. Corect, la extragerea specială din seara asta, polița dvs. a ieșit câștigătoare. Premiul este în valoare de o sută milioane de lei. Să mergem la grajduri să verific măgarul și, dacă toate sunt în regulă, treceți mâine pe la caseria ASIT din Căderea Bastiliei să ridicați banii, zice tipul zâmbind serviabil.
- Ce grajduri?
- Păi, la grajduri. Acolo unde o țineți pe Argentina. Stiți, ca să intrați în posesia premiului, trebuie mai întâi să văd măgarul. Altfel nu băteam eu drumul până aici… și duminică pe deasupra.
- Dați-mi puțin actele. Asta e polița și extragerea? Bun, ia uite ce fac: le rup! Vezi? Gata premiul, s-a dus și numărul câștigător, s-au dus și banii și măgarul, totul. Valea! urlu plin de ură și-i trântesc ușa în nas.

Mă întorc abătut în sufragerie, unde zăcea trupul neînsuflețit al Argentinei și mă așez oftând, pe marginea canapelei, lângă nevastă-mea. Săraca măgăriță…

Soneria se face din nou auzită. De data asta intră veterinarul.
- Ați ajuns prea târziu. A murit, șoptesc amărât.
- Cine?
- Dumneai, măgărița.
- Ia uite! Ați adus animalul în sufragerie. Ia să vedem… Dar nu-i moartă, dom’le, e doar leșinată. A leșinat de foame! Uitați, are lipsă de calciu. Îi fac o injecție să se înzdrăvenească puțin. De când n-ați mai hrănit-o?
- Ãă…, habar n-am! Dragă, stai tu aici cu domnu’ că eu mă duc să-l caut pe Enache. Poate-l mai prind…
- Cu ce se hrănește o măgăriță? aud întrebarea consoartei în vreme ce săream câte trei trepte deodată.

Alerg în stația lui 182, nici urmă de Enache. Gonesc apoi în stația de vis-à-vis, la 135. Tot nimic. În timpul ăsta, dintr-o sufragerie din cartierul Floreasca, răsună un strigăt victorios și gutural. Înviase trofeul!