Sonia Kalman

Certuri încă există, și vor mai exista, Dar iubirea însăși poate continua Prin integritate, respect și înțelegere, Prin bunul simț de-a face o alegere. Nu poți fi infidel, și să

Dragostea este probabil cel mai complex sentiment. În el întâlnim ură, fantezie, euforie, laude, Indiferență, dezamăgire, și multe altele. Ceea ce înseamnă că dragostea nu este un

Adu-mi înapoi, te rog, sănătatea mintală Pierdută într-un soare, clipind pe-orizontală. Soarbe-mi rădăcina iubirii din priviri În timp ce te chinui, abstract, să mai respiri. Ia-mă

Surâzi precum apusul, și săruți precum marea, Căci buzelor tale le-am descifrat chemarea, Și chinul dorului mă macină abrupt, puternic, Chiar dacă în noapte este singurul sfetnic.

Uneori te fac să suferi, Și, crede-mă, n-o fac intenționat, Așa cum tufa de nuferi Nu pică din dorință în păcat. Nu vreau să plângi, iubitul meu, Căci jumătăți-le-s găsite, Și

Aud un colind cum răsuna prelung Precum un strigăt de Mesia pe rug. Flăcările din sobă ce ard necontenit Fumegă zilele în care ne-am iubit. Mă oglindesc în globurile din brad, Și

Ești regele meu autoritar, Atunci când tot regatul Se întoarce împotriva mea, Și mai ești și coroana Pe care o port întotdeauna Cu mândrie. Ești bandajul Pe care îl pun pe

Pe când stăteam amândoi M-ai întrebat, curios: De unde ai apărut tu ? Nu știu de unde sunt, Și cum am ajuns aici, În această îmbrățișare. Am tot rătăcit în ultimul timp, Și

Noapte se așterne, încet, peste noi, Lăsându-ne, subit, flămânzi și goi. Întunericul se scaldă în concret, Iar noi rămânem un minunat secret. Doar stelele ne mai ascultă cântecul.

Dragostea noastră nu are impedimente, Și totuși are, Nu are leac, și totuși nu e otravă. E ceva mai mult de atât. E un amalgam de așteptări, sentimente, Dor, vise, gânduri, speranțe,

Scările palatului de cleștar mă așteaptă Ca să îmi pierd, din neatenție, pantoful stâng. Râurile susură a iubire, a euforie, Iar prințul, necunoscut încă mie, Mă așteaptă undeva, în lumea

Stăteai jos, privindu-mă fix. Îți stăteam pe genunchi, Uitându-mă atentă În sufletul tău. îți spuneam tot ce simțeam, Îți povesteam de zilele ce au trecut Fără să te am aproape,

Visele fiecăruia dintre noi sunt ca picăturile de ploaie. Este imposibil să le prindem pe toate, Dar important este să uităm întotdeauna umbrela, Pentru a ne putea uda cât mai multe vise.

De ce porți dragostea la gât? Ca să îți țină de urât? De ce îți agăți pe un lanț Dragostea pentru bilanț ? Azi o za, mâine o za, Și tot continuând așa Vei ajunge să aduni

Astăzi îmi lipsești mai mult ca oricând. Îmi pare rău că nu m-ai văzut crescând, Trecând de la stadiul incipient de micuță, La cel în care copiii mă strigă măicuță. Nici mamei nu

Zac pe Pământ. Am aripile frânte, Pline de noroi. Când am căzut din nori, Pământul mi se părea mult mai inocent. De acolo de sus vedeam doar ape liniștite, Și oameni fericiți.

Pe banca acelui ultim sărut Ploaia cade încet de-o lună, Și frunzele dese au dispărut, Căzând într-o lume mai bună. Și noi ne-am dus odată cu vara, Plecând, agale, în alte

Sânii mei îți gâdilă simțurile, Și viziunea asupra viitorului. Te simt transformându-te într-o fiară sălbatică Ce parcă mă vânează zi de zi, Și atunci când îmi privește bustul gol,

Brațele tale mă revendică în pace, Căci tu îmi ești unicul proprietar. Cu orice mișcare sau cuvânt Pare că-mi mângâi pielea Cu vârful tăios al degetelor tale. Sunt zile în care atunci

Se ia o fată blondă cu ochi albaștri Și chip de peruzea, Apoi se adaugă atent un băiat brunet, Cu alură de erou grec antic, Apoi se schimbă decorul Din gri, în bleu, pentru ca

Pe când zăceam pe tronul meu, Situat dincolo de lume, Un chipeș pământean îmi apăru în față, La crăpătura dintre noi nori. Oamenii merg în sus și în jos mereu, Și nimeni nu îi poate