Silviu Somesanu

Când trecea călare pe cal la răsăritul soarelui pe câmpia cu întinderi nedeslușite, era mai frumoasă decât dimineața și mai înrourată decât ierburile. O priveam din adâncul flămând știind

Nu cred în vorbele ce ocolesc adevărul ori repetă ce s-a dovedit a fi minciună, îmi pare că cineva ne crede promiși unui destin de turmă. Acum îmi ascut cuvintele asemenea unei securi să

Când vorbele meșteșugite nu-mi erau la îndemână strigau prin gânduri să aștept până se naște harul cuvintelor. Totul se îmbrăca în tăcere răcoroasă ca o umbră. Învățând să pătrund în miezul

Aidoma unor cai sălbatici în pustă aleargă prin câmpie și praful drumului șerpuitor o însoțește. O nălucă stranie pe cal ce una cu ea sunt, mă pierd printre lanuri unduitoare încremenite-n

Ca un soare la amiază Poezia odihnește, eu privind-o se-mparte-n silabe, vocalele sunt razele lor pentru care stau la umbra cuvintelor. Înalț mereu câte un gând Până se naște Poezia ca

Tot mai multe cântece s-au molipsit de febra poeziei, sunetele vibrează înălțând sufletul cum clapele-n orga catedralei, sfinții mângâie gândul poetului cu privirea și-l întrupează-n

Urc măsurând treptele vremii până-mi ruginesc anii și freacă, de simt în oase clipele cum alunecă-n durere și-n genunchii moi se opintesc. Nu știu cât de acri sunt strugurii necopți ai

Înalte și subțiri îți erau picioarele, de se ridicau până la gât și parcă în peniță desenate aveau pulpele și coapsele-n palme. Nurii îmi stăteau în ochi răbdători puțin ascunși și

Unde pe ziduri înalte și groase poezia stă în picioare, cum în ochi depărtarea capătă contur, distanța în fugă rămâne-n urmă iar fluturii din trup absorbiți în sânge opresc corăbii de dor la

Mă beau dintr-un potir de argint moștenind sângele de la strămoși învolburat și năvalnic, în față c-un început de mileniu așezat în picioare de lut pe drumuri de piatră, nu văd ce se mai

Crește odată cu mine apusul; pe ziduri i se urcă glicina, să vadă îndumnezeită crepusculul. La vreme de seară târzie dă semnal din trompete, să intre toți oștenii-n cetate. Totul se petrece

Azi dimineață m-am trezit vorbind despre sufletul meu de sticlă prin care dacă vrei poți vedea porțile deschise spre cer unde se întâmplă minuni. După aceea, am venit spre tine

Aici ești unde n-ai fost niciodată în miezul fără de glas al cuvintelor unde se naște nou născutul țipând lovit în vocale cu palma, de țipătul i se pierde în scâncet, de fără de laptele dulce la

Ploaia ce semne și-a pus pe vara ta încinsă de nisip, așteaptă acum un răspuns. Și decuzori mă răsfață, mă așază la picioarele-i ude s-aud cum foșnește pământul, de mi se risipește în priviri

Nu tristețea cu ochii de ceară topiți peste cuvinte îmbracă haina poeziei, ci mult mai mult decât răsăritul ori apusul, amiezele înalte, glasul ce poate înflori sunetele până ele devin surâs

Suferința zidindu-se-n piatră într-un șir de turnuri ocolind cetatea privește de pe ziduri bucuria nesupunerii. Ochii-mi caută un loc de umbrar unde ea vine să vadă, de invidie soarele intră

Seara mirositoare a cimbru și mărar era înghițită de noapte, răsufla visătoare în trup ca o femeie la măritiș. N-apucasem să scriu nimic, cuvintele erau pe buzele-i fragede rupând bucăți

Plimbă foamea pe jos în buzunarul sărac, cu golul din stomac urcat în gură strivește răbdarea, are privirea suliță gata să înhațe vânatul. Urăște toată suflarea care-i traversează

Aștept să-mi spui calde cuvinte ce vor mângâia sufletul, ele să-mi intre sub piele mai luminoase ca fosforul. Tu visătoare să te apropii, boarea din ierburi să urce, să se nască între

Sunt o fântână la răscruce de drumuri, caut în inima pământului seva cosmosului tremurătoare, să vă astâmpăr setea. Tu ești ciutura plină pe care mâinile o îmbrățișează, buzele o mângâie și o

O dimineață cât o luntre pe apă c-un mănunchi de lumină în ea e tot ce ochii văd de pe mal, înlăuntru fructul copt al soarelui rotund, strălucitor urcă scara amiezei. Lumea se miră cum cresc

Îmi înflorește timpul pe urme, drumuri cu borne pe marginile sorții se-ncheagă într-o limbă tămăduind durerea întărind cusăturile vieții cu ață din cânepa luminii. Destinul meu ca o

Când mă regăsesc în abandonul tău de ocară, o ancoră mă prinde de gât și mă trage spre un țărm abrupt pe care se rostogolește cerul. În tine nu există nicio funie pe care nebunia mea să

Nu ne întreabă nimeni, liberi zburdăm și nu închiși în carapace, trăirea, ca molusca. În aripi vibrăm arcuri cu rotunjimi de con în urcuș clapele unei orgi într-o catedrală așază-n inimi